“Marea Unire de la 1918 reprezintă încununarea a trei mişcări naţionale, care au readus în sânul naţiunii române Basarabia, Nordul Bucovinei şi Transilvania, după vremuri îndelungate de ocupaţii nelegitime şi nefaste. România Mare s-a constituit în urma unui şir de uniri succesive. Din păcate, amintim rareori că, între Unirea de la 1859 şi cea de la 1918, a avut lor, la 14 noiembrie 1878, Unirea Dobrogei cu patria-mamă.
Spaţiu de întrepătrundere a civilizaţiilor greacă, romană şi tracă, apoi, de formare a naţiunii române şi punte de legătură cu ultimul stat roman, Imperiul Bizantin, Dobrogea s-a aflat de la început în procesul formării statalităţii române. Din acest punct de vedere, statutul juridic al Dobrogei a fost de posesiune a lui Mircea cel Bătrân, cel mai glorios domnitor al familiei domnitoare româneşti a Basarabilor. Acest drept este subliniat de titulatura domnitorului, care includea sintagma „a toată ţara lui Dobrotici”, ceea ce însemna că Ţara Românească se întindea până dincolo de Balcic.
Dobrogea a căzut curând în calea expansiunii otomane, fapt ce nu i-a afectat doar apartenenţa naturală şi legitimă la o formă statală românească, dar i-a modificat, din păcate, parcursul istoric. Porturile euxine, altădată amenajate şi colindate de greci şi, apoi, bunăoară, de genovezi, au decăzut, iar Dobrogea a devenit o simplă poartă a Europei spre Orient.
Deşi, până la momentul Unirii, pământul dintre Dunăre şi mare fusese, timp de 450 de ani, provincie otomană, la 1878 statul român regăsea în Dobrogea fundamentele naţiunii române, aşa cum rezultaseră ele la începutul erei noastre. Din păcate, jocurile marilor puteri şi ostilitatea aliatului din timpul războiului ruso-turc din 1877-1878, care, pentru români, a fost un război de Independenţă, au făcut ca Dobrogea să se unească, urmare a Tratatului de la Berlin (art. 46), cu România, în schimbul cedării către Imperiul Ţarist a Bugeacului (Sudul Basarabiei), de asemenea o veche posesiune românească a familiei Basarabilor.
Regele Carol I, guvernele succesive din timpul domniei sale, Parlamentul, administraţia şi, nu în ultimul rând, biserica şi armata au înţeles însemnătatea istorică a acestei Uniri, dorite de populaţie, precum şi importanţa de ordin economic şi strategic. Astfel, numind Dobrogea „mărgăritarul coroanei române”, Carol I a impus o politică accelerată de modernizare a acestui ţinut, prin mari lucrări de infrastructură ca dezvoltarea Portului Constanţa şi Podul de cale ferată de la Cernavodă, capodopere ale inginerului român Anghel Saligny.
În 1913, ca urmare a Tratatului de Pace de la Bucureşti, România primea Sudul Dobrogei, delimitarea acestui ţinut românesc revenind la forma legitimă din vremea lui Mircea cel Bătrân. În timpul Primului Război Mondial, Dobrogea a căzut sub ocupaţie bulgară, dar sistemul de tratate de la Versailles a recunoscut apartenenţa legitimă, din punct de vedere naţional şi juridic, a întregii Dobroge la România Mare. Din păcate, în 1940 totalitarismul nazist a impus semnarea Tratatului de la Craiova, prin care România era obligată să cedeze Bulgariei Sudul Dobrogei.
Astăzi 14 noiembrie când se implinesc 140 de ani de la Unirea Dobrogei cu România, aș dori să subliniez apăsat că provincia istorică Dobrogea nu este deloc una din cele mai bine puse în valoare. Nici din punctul de vedere al infrastructurii de importanţă naţională şi europeană, nici din cel al dezvoltării şi al exploatării pe termen mediu şi lung a importantului său potenţial cultural şi economic.
În încheiere, cu ocazia acestei aniversări, doresc să subliniez că, deşi în Dobrogea trăiesc, alături de români, alte etnii, în această provincie istorică nu s-a pus niciodată problema separatismului. De asemenea, românii din Dobrogea nu au putut fi niciodată acuzaţi de luări de poziţie sau acţiuni şovine, iar cum în Dobrogea nu s-a întâmplat aşa ceva, daţi-mi voie să cred că şi în celelalte provincii istorice românii au dat dintotdeauna dovadă de îngăduinţă şi preocupare pentru cel de lângă ei, indiferent de etnie şi religie.
Dobrogea a trebuit să aştepte 450 de ani reîntoarcerea la naţiunea noastră. Şi s-a întors, dar ciuntită!
La mulţi ani!”
