În urmă cu doi ani, când filmul „Moartea domnului Lăzărescu” era lăudat de toţi cinefilii şi de toţi românii verzi, bucuroşi de recunoaşterea internaţională a peliculei, s-a găsit totuşi un grup care să îl critice aspru. Era atunci vorba despre unii reprezentanţi ai comunităţii medicale, care au judecat aspru filmul, pentru că stigmatizează inutil pe medicii români şi Sistemul pe care îl slujesc. Am avut ocazia recent să constatăm cu vârf şi îndesat că filmul nu este corect numai din punct de vedere artistic, ci că este şi… realistic.
Un editorial de Răzvan PETRE
În film, personajul Dante Lăzărescu este luat de acasă de Ambulanţă, asistenta bănuind un diagnostic mai grav în spatele simptomelor comune – intoxicaţie alcoolică şi manifestările unui ulcer prost tratat. El ajunge la Urgenţă, apoi este plimbat din secţie în secţie, din spital în spital, în scârba şi rutina medicilor. Deşi la finalul filmului este în comă, pe masa de operaţie, Lăzărescu sfârşeşte prin a fi răpus de birocraţie şi de indolenţă. Individul este neputincios în faţa Sistemului, pentru care el apare doar ca un punct dintr-o statistică. Având organul artistic extirpat, o serie de medici şi alţi scribi din sistemul medical au comentat acru filmul, obiectând asupra alegerii regizorului Cristi Puiu de a demoniza fără motiv breasla bravilor urmaşi ai lui Hipocrat. Argumentaţia lor s-a bazat pe presupunerea că scenariştii şi realizatorii filmului nu au fost prea bine documentaţi, sau au exagerat înadins problemele din sistemul sanitar, pentru a face filmul lor mai interesant.
La trei ani după premieră şi la doi ani după primirea recunoaşterii mondiale, scenariul semnat de Cristi Puiu şi de Răzvan Rădulescu s-a repetat. În cruda realitate, de data aceasta. Criticii subiectivi, care, dincolo de orice simţ artistic şi purtători ai unor mari muşte pe căciulă, au aruncat anatema pe filmul lui Puiu, trebuie să fi rămas cu gura căscată. Asemănările dintre film şi realitatea de la Slatina este înfiorătoare: Pacientul este plimbat între secţii, între spitale. Singurii care îi poartă de grijă sunt membrii echipajului de pe ambulanţă. La fel ca în film, pacientului de la Slatina i se pun diagnostice greşite, i se refuză internarea pe motiv că nu este o „urgenţă”. I se întâmplă să dea peste medici ignoranţi, sau este lăsat să aştepte din cauza lipsei personalului de specialitate. Lăzărescul din viaţa reală nu are nici măcar norocul tardiv al personajului de film, ca asistenta de pe ambulanţă să aibă pile în spital şi să îi faciliteze accesul la un set de analize de calitate. Diagnosticul omului din Slatina a fost pus corect doar de medicul legist.
În urma scandalului din Slatina, măsurile luate au fost fără precedent. Ghinionul medicilor care s-au „procopsit” cu pacientul muribund a fost dublu: Arafat, medicul român (sic!) cel mai de prestigiu, e încă în minister, pentru că schimbarea sa ar însemna sinucidere politică pentru orice ministru, iar actualul ministru al sănătăţii se află în funcţie de puţin timp şi e dornic să dea exemple. Prin urmare, un număr record de cadre medicale au fost sancţionate, principalii vinovaţii fiind destituiţi.
În apărarea vinovaţilor au sărit, aşa cum era de aşteptat, tocmai cei care ar fi trebuit să îi acuze. De ce era de aşteptat? Pentru că, aşa cum spuneam în urmă cu câteva luni, niciodată magistraţii din CSM nu-i vor trimite la puşcărie pe magistraţii murdari, iar doctorii din Colegiul medicilor nu îi vor sancţiona niciodată pe colegii medici ce dau dovadă de lipsă de profesionalism. Ca într-un film prost, în care un şomer negru şi violent e judecat de un Juriu compus din alţi şomeri negri violenţi, deznodământul e previzibil la Colegiul Medicilor. Şi-atunci ne întrebăm, dacă acum, când presa a filmat şi a relatat cazul, Colegiul ia apărarea medicilor indolenţi, dacă nu ar fi fost nici un jurnalist pe fază, ce s-ar fi întâmplat? I-ar fi propus pentru medalie?
