Se împlinește zilele acestea un an de la alegerile parlamentare din 2016. Pe lângă victoria categorică a PSD, acestea au reprezentat și momentul în care Sistemul a reușit, volens-nolens, să îl învingă pe Traian Băsescu pentru a două oară și să îl împingă înafara cercului puterii. Pentru decembrie 2016, Băsescu își anunțase intenția de a candida pentru funcția de Prim ministru, fapt condiționat totuși de o performanță decentă a partidelor de dreapta. Ce-a urmat știm – Dreapta s-a fâsâit, Statul Paralel a triumfat, iar Băsescu a fost pensionat.
În anul 2000, Emil Constantinescu abandona prematur cursa pentru realegerea în funcția de Președinte. Din tot discursul său de atunci, o frază a intrat în istorie: „În 1996 am câștigat alegerile, dar nu am câștigat Puterea… Am fost învins de securiști!”
La momentul respectiv părea să fie doar o scuză ieftină, o gogoașă – una din multele înșirate de fostul președinte și de cei alături de care condusese țara în precedenții 4 ani. În timp, odată cu sedimentarea informațiilor, am putut înțelege la ce făcea referire Constantinescu: Perioada 1996-2000 a reprezentat triumful foștilor securiști ajunși mari afaceriști sau oameni politici. Și, pe modelul CIA (care a fost direct implicată în importul de heroină și cocaină în SUA pentru a face rost de bani negri pentru operațiuni clandestine), serviciile secrete din România ajunseseră să facă trafic de țigări cu avionul, prin aeroportul Henri Conadă, și având pe post de casă conspirativă și bază de distribuție – locuința de protocol a Președintelui României.
În plus, Constantinescu trăia atunci ultimul an de mandat, cel în care Sistemul și Instituțiile din subordine începeau să răspundă în răspăr. La fel a pățit și Iliescu, care în ultimul an a descoperit frustrat că Partidul și Sistemul îi pregătesc o frumoasă debarcare. Și care a inventat formula „Baronii Locali” într-o tentativă de a înfrunta realitatea, cu retorica. La fel i s-a întâmplat și lui Băsescu, care în ultimul an de mandat a „descoperit” implicarea serviciilor secrete în politică și alte asemenea.
Pentru prezidențialele din 2014, Cristian Diaconescu a fost retras din funcția de consilier prezidențial și înscris în PMP. Manevra a eșuat, atunci când PNL a contra-atacat cu „proiectul Iohannis”, preluat din zbor de la de trista amintire coaliție PSD-PNL. Diaconescu a dispărut, PMP a evoluat cu Elena Udrea pe post de condidat de conjunctură, iar Băsescu a eșuat în tentativa de a crea o dinastie la Cotroceni. Pentru 2016, el și-a jucat ultima carte, forțând mâna Dreptei cu o candidatură anunțată pentru funcția de Prim ministru. A fost, din nou, un eșec „garantat” de PNL, care a avut o prestație jalnică în alegerile parlamentare. Lipsa liderilor, a unui minim program politic sau a unei strategii coerente a făcut ca PNL să scoată un scor mizerabil. Bineînțeles, nu i-a ajutat nici faptul că Dacian Cioloș – care își lansase deja o platformă susținută inclusiv de liberali – a refuzat să facă pasul decisiv către PNL și s-a mulțumit cu cele câteva luni rămase din Guvernul Meu, pe care l-a folosit pentru a atribui contracte și a da ordonanțe cu dedicație.
Pe Cioloș însă nu îl putem judeca: Ar fi însemnat ca el să ducă greul luptei pentru altul, căci Băsescu anunțase că singura formulă de guvern de Dreapta pe care o va susține va fi aceea care îl va avea pe el Prim ministru.
La final, USR, PNL și PMP și-au dat cu stângu-n-dreptu’, iar PSD a obținut mai mult decât își dorea. Pe fondul deschiderii unui nou dosar penal pe numele fetei sale – Ioana – Băsescu s-a retras și din postura de lider al Opoziției, iar Statul Paralel a triumfat. Sau nu?
La un an după alegeri, liderii PSD declară, cu juma’ de gură, că sunt în luptă cu acest Stat Paralel. Evident, vorbim de o luptă dinainte câștigată, de vreme ce Dragnea & Co. nu s-au deranjat să ne spună cine face parte sau măcar cine conduce acest Stat Paralel, iar cele mai importante persoane din structura plasată sub această titulatură – Coldea și Maior – au fost deja date afara din Sistem. În lupta cu o etichetă, oamenii – indiferent de cât de mici sau foarte mici ar fi ei – vor ieși întotdeauna victorioși!
În realitate, Statul Paralel nu există. Dacă nu din alt motiv, atunci pentru că el ar presupune o structură care să o dubleze pe cea a puterilor din stat. Ori, în România, așa-zisul Stat Paralel e… la putere.
În oricare din acele state civilizate pe care le invocăm atunci când sărim ca leii să apărăm „statul de drept”, când un subaltern își critică superiorul, urmează, logic, demisia acelui subaltern. Demisia e impusă, dacă nu de cultura politică, atunci de o minimă decență – căci nu mai poți să servești unui șef ticăloșit, decât cu riscul de a deveni tu însuți părtaș la ticăloșie. În România, LC Kovesi – care are în Ministerul Public (parte a Guvernului României) funcția de director adjunct – își critică superiorii ierarhici, critică Guvernul, Parlamentul etc.. Ministerul Public iese apoi cu comunicate oficiale în care face același lucru. Evident, nimeni nu își dă demisia. Poate și pentru că lucrurile funcționează pe o logică invers – aceea că ei sunt șefii, iar cei pe care îi critică – subalterni de facto.
Dragnea – șeful din umbră și făcătorul-de-guverne – e condamnat și mai are câteva dosare penale care îl pot pune în pușcărie. Orban – liderul din umbră al Opoziției, care de ani buni vânează funcția de șef al PNL – nu a putut-o obține decât după ce s-a procopsit și el cu un dosar de corupție. Însuși Iohannis – liderul României (și el lider dintr-o autoasumată umbră) – e pasibil de pușcărie, chiar și numai pentru că a încasat ani de zile chirie de sute de mii de euro de pe urma unei case ce fusese declarată în Justiție ca fiind retrocedată (tot de el) pe baza unor falsuri grosolane. Dacă se introduce un barem de sumă a prejudiciului în Codul Penal, Dragnea s-ar putea să scape. Dar Iohannis – cam greu… Soarta tuturor acestor inși stă în pixul procurorilor, sau în cantitatea de material adunat la dosarul SIPA al judecătorului care dă sentința…
În timp ce Procurorul General și Kovesi se comportă ca adevărați șefi de guvern și dau „indicații prețioase” Parlamentului, șefii serviciilor nici măcar nu trebuie să se expună. Dacă Dragnea & Co. ar fi vrut cu adevărat să tranșeze războiul cu Statul Paralel, ar fi fost suficient să vitalizeze Comisia Pentru Controlul SRI și cea SIE. Ori, așa cum se știe, atunci când aceste comisii nu lustruiesc pantofii conducerii serviciilor, în ele domnește somnul. Nici nu s-ar putea altfel, de vreme ce, așa cum citeam deunăzi în presa centrală, chiar și stenogramele ședințelor din aceste comisii sunt la discreția SRI. Ele sunt transcrise la sediul serviciului de informații, fără ca secretariatul Comisiei să aibă măcar o copie de rezervă a înregistrărilor audio. În condițiile astea e destul de clar cine controlează pe cine.
Așadar, Statul Paralel nu există. Decât în măsura în care el e reprezentat de Dragnea, Iohannis, Kovesi, Orban, Toader și Tudose – toți școliți la Academia SRI, respectiv foști sau actuali participanți la chermezele de pus țara la cale ale Statului Paralel, alături de Ponta, Ghiță, Gabriel Oprea, Coldea, Maior și alti mari bărbați și femei de stat, ce-au fost și-or să mai fie. Iar de mă-nșel, și el chiar există, atunci e suficient să o auzi pe Codruța Kovesi vorbind, ca să îți dai seama că ne-am dus cu toți pe copcă…
Un articol de Răzvan PETRE
