O maimuţăreală bântuie mass media românească în perioada aceasta: Este vorba despre sintagma „preşedinte-ales”, agăţată de numele lui Klaus Iohannis. În ţara în care toată lumea e preşedinte de ceva (de ţară, de partid, de judeţ, de comitet, de fundaţie, de bloc, de scară de bloc), tocmai Klaus Iohannis – care fusese votat cu elan pentru a-i succede lui Traian Băsescu în cea mai înaltă funcţie din stat – nu se lipise de un atare titlu. Şi cum Băsescu încă mai are o lună de mandat, Iohannis trebuie să se mulţumească să fie numit „preşedinte-ales” – o sintagmă jumate americănism, jumate maimuţăreală.
Un articol de Răzvan PETRE
Sursa acestei tâmpenii vehiculate de mass media este termenul „president-elect”, folosit în SUA. Acesta a fost preluat după ureche, la fel cum s-a întâmplat anterior cu alte expresii folosite în alte limbi. Bunăoară, la alegerea papei Benedict, toată presa română a gemut, la unison: „Habemus papa!”. A trebuit să treacă opt ani şi să fie ales un nou papă, ca presa română să ajungă la nivelul de cultură la care să poată spune corect „Habemus papam!” („Avem papă!” – unde „papă” este complement direct, deci se scrie la forma de Acuzativ – „papam”). Chiar şi aşa, formula agramată încă mai poate fi regăsită în titluri de actualitate, cum este „Habemus papa microbist!” – ştire apărută acum mai puţin un an într-un cotidian de sport din România.
Că tot am ajuns la sport, trebuie să menţionez aversiunea pe care mi-o provoacă folosirea termenului de „fault în atac” la fotbal. Formulă care a proliferat în mediul on-line şi mai ales în comentariile de la tv, aceasta este împrumutată din handbal. Acolo, faultul în atac, care mai este numit şi „forţare” reprezintă folosirea incorectă a corpului de către jucătorul care are mingea, în vederea obţinerii unei poziţii avantajoase în atac. În fotbal, unde mingea nu e ţinută în mână, ci stă pe gazon, această formulă nu îşi prea are rost. În plus, dacă la handbal diferenţa era făcută de jucătorul care avea posesia mingii, la fotbal aceasta dispare. Atât faultul, cât şi faultul în atac înseamnă acelaşi lucru: un jucător îl pocneşte pe altul pentru a-i lua mingea. Dar pentru comentatorii tv din ziua de azi – certaţi cu limba română şi morţi fără foaia de statistici – sunt câteva cuvinte în plus cu care să umple lipsurile.
Să revenim la „preşedintele-ales”. Aşa cum spuneam anterior, sursa acestei prostii este termenul „president-elect” de la americani. SUA are un sistem politic destul de înapoiat. Una din ciudăţeniile lui este aceea că votul la „prezidenţiale” este în acelaşi timp şi indirect (preşedintele este ales de un colegiu de electori) şi direct (pentru că electorii sunt desemnaţi oarecum proporţional cu rezultatul votului popular). Acest sistem tâmpit produce, la rândul lui, la o serie de efecte bizare. De exemplu, în 2004, George Bush Jr. a câştigat alegerile pentru că a avut mai mulţi electori (a câştigat alegerile din statele importante), deşi contracandidatul său, Al Gore, a primit jumătate de milion de voturi în plus (dar nu a câştigat în toate statele cu număr mare de electori). O altă tâmpenie este aceea că votul unor cetăţeni este mai important decât al altora – de exemplu Washington, la o populaţie de 650.000, are alocaţi trei membri în colegiul elector (un elector la 220.000 de locuitori), în timp ce California, la o populaţie de 40 de milioane, are 55 de electori (unul la 730.000 de locuitori). Deci votul unui cetăţean din Capitală este de 3,5 ori mai „greu” decât cel al cetăţeanului din Los Angeles.
Alegerile se ţin în SUA în luna noiembrie, iar în decembrie se întrunesc colegiile electorale din fiecare stat. Conform cutumei, din acestea fac parte 100% reprezentanţii partidului (candidatului) care a câştigat alegerile din statul respectiv. Electorii îndeplinesc o formalitate – votează cu omul lor, iar rezultatul este ştiut dinainte. Procesele-verbale sunt apoi transmise Congresului, care le deschide şi le centralizează în ianuarie, anul următor. Teoretic (şi practic – vezi alegerile din anul 2000), preşedintele şi vicepreşedintele SUA sunt aleşi („elect”) de către colegiile electorale, nu de către popor. Din momentul în care se întrunesc colegiile electorale şi până în data de 20 ianuarie a anului următor, câştigătorul alegerilor poartă titlul de „president-elect”. În această calitate, el benefiază de protecţie şi de informare din partea CIA, de un sediu de tranziţie în Washington şi de o finanţare – preponderent din fonduri publice – pentru cele două luni de tranziţie (care în cazul lui Obama – cel mai recent „president-elect” aceasta s-a ridicat la 12 milioane de dolari, pentru un staff de 450 de persoane).
Am înşirat acest cârnat despre alegerile din SUA ca să vedeţi de ce la ei „president-elect” este un termen prevăzut în legislaţie şi care presupune anumite chestiuni. La noi, însă, „preşedinte-ales” nu reprezintă nimic. Iohannis nu primeşte nici bani, nici sediu, nici alte avantaje. Nu e ales de electori, iar tranziţia – întrucât nu e statuată în constituţie – poate să dureze cinci minute, dacă aşa are chef Băsescu. „Preşedintele-ales” e doar o scorneală, un termen gol de conţinut, preluat după ureche. Conform constituţiei, până la depunerea jurământului, Iohannis nu e „preşedinte”, cu atât mai puţin „preşedinte-ales”.
În momentul de faţă, el este doar câştigătorul alegerilor din noiembrie 2014. Şi este asta, în bună măsură, datorită faptului că o majoritate a dat astfel un vot de blam sistemului de valori aplicat în România. Dar votul nu e suficient, dacă schimbarea nu e dusă mai departe, în societate, în mass media, în fiecare dintre noi. Lupta cu prostia, cu mârlănia, sau cu parvenitismul (vezi lucrarea de doctorat şi viteza cu care a promovat în funcţii Ponta) nu se duce doar o dată la cinci ani, într-o zi de duminică…
