Aş fi preferat ca Palahniuk să nu scrie cartea asta. Jurnalul tipărit de Polirom este jenant şi, în cel mai bun caz, poate fi considerat o caricatură a romanelor anterioare ale autorului „Bântuiţilor”. Trama volumului e slabă, la limita de jos a scârbei şi indolenţei, personajele sunt complet necredibile iar obişnuitul nerv al autorului nu mai este aici decât o autopastişă cam de calitatea a treia. Nici măcar ştiutele de-acum repetiţii aproape ritualice care electrizau lectorul în alte volume nu mai au decât un vag efect enervant, aproape că-ţi vine să te aperi de ele cu mâna ca de insecte. Singurele momente în care textul străluceşte se petrec atunci când Palahniuk îşi înfige colţii într-o realitate anapoda şi lipsită de orizont.
Un articol de Bogdan PAPACOSTEA
Talentul lui critic îl ajută să construiască în câteva fraze portretul unei lumi descompuse în care până şi Apocalipsa pare să fi trecut neobservată. Din păcate, sclipirile astea sunt prea puţine şi prea palide ca să poată salva un roman atât de nefericit. Iar povestea, ei bine, povestea în sine e mai degrabă gândită pentru adolescenţi rămaşi blocaţi în anacronismul unei inexplicabile pasiuni pentru vreun serial de desene animate. O pictoriţă reîncarnată care, la fiecare o sută de ani e recrutată, fără voia ei, de un locuitor al unei insuliţe pe care artista va trebui s-o salveze de la faliment cu talentul ei incredibil. Misty Tracy Wilmot, reîncarnarea Maurei Kincaid, la rândul ei avatar al Constancei Burton, trece printr-o serie de întâmplari halucinante din care nu pricepe decât că nu pricepe nimic. Ca simplu lector, însă, ai avantajul că poţi înţelege un lucru foarte simplu: cartea e proastă.
