Puţini sunt aceia care ştiu că la Cernavodă se află o hidrocentrală. Cetăţeni şi autorităţi constănţene, deopotrivă, toţi se miră atunci când le vorbeşti de hidrocentrala Cernavodă. Chiar şi la sediul central al Hidroelectri
ca, atunci când le-am spus că vreau informaţii despre o hidrocentrală din judeţul Constanţa, mi s-a răspuns, în primă instanţă, că aşa ceva nu există! Cu toate acestea, la Cernavodă, pe malul Canalului Dunăre-Marea Neagră, se înalţă o clădire de beton şi sticlă, martoră tăcută a măreţelor planuri ale epocii ceauşiste.
Un articol de Răzvan PETRE
De la planurile Epocii de Aur, la mizeria tranziţiei
Istoria hidrocentralei de la Cernavodă este strâns legată de cea a Centralei Nucleare. În planurile acesteia, pe lângă cele cinci reactoare nucleare, mai figurau o serie de obiective complementare – cartiere muncitoreşti, un întreg trust de construcţii, o staţie de transformare şi o serie de construcţii hidrotehnice menite a asigura intrarea şi evacuarea apei de răcire. Printre aceste obiective secundare se afla, la loc de cinste, construirea unei hidrocentrale. Ideea din spatele acestei întreprinderi era una simplă, dar care ţinea de maximizarea eficienţei Centralei Nucleare. Funcţionarea acesteia presupunea, printre altele, pomparea unei mari cantităţi de apă către circuitele de răcire. Această operaţiune ar fi consumat multă energie electrică, necesară pentru a aduce apa din Dunăre, până la nivelul reactoarelor. Prin urmare, inginerii ce au proiectat centrala s-au gândit să refolosească această apă de răcire, pentru a compensa consumul pompelor şi chiar pentru a obţine un mic surplus de energie. Soluţia a fost plasarea în capătul circuitului de răcire a unei hidrocentrale, care să exploateze energia mecanică a apei care, după ce răcise reactoarele, se reîntorcea în Dunăre. Prin urmare, s-a decis ca această apă să să fie redirecţionată către Canalul Dunăre-Marea Neagră (prin hidrocentrală), în paralel urmând a fi construit un alt canal către Dunăre, care să servească, în primă fază, ca soluţie de avarie. Cum pe vremea aceea, în economie, ca şi în armată, ordinele se executau, nu se comentau, lucrările hidrotehnce şi hidrocentrala au fost construite, finalizarea acestei investiţii devansând, cu aproape zece ani, darea în funcţiune a Grupului 1 de la Centrala Nucleară.
Din nefericire pentru ingenioasa soluţie găsită de proiectant, aceasta nu a fost, de la bun început, pe placul autorităţilor sanitare şi a celor de mediu. Încă din perioada 1987-1988, s-au făcut auzite mai multe voci care s-au opus deversării apei de răcire în Canalul Dunăre-Marea Neagră. După 1990, întrucât investiţia la Grupul 1 al Centralei Nucleare se apropia de final şi România se grăbea să tragă foloasele, soarta hidrocentralei Cernavodă a fost tranşată în procedură de urgenţă. Întrucât oportunitatea punerii ei în funcţiune trebuia analizată, ceea ce presupunea monitorizare şi o serie de studii, s-a optat pentru varianta cea mai rapidă. Cum devierea apei de răcire pe canalul de avarie, dinspre Seimeni, era varianta sigură şi care nu necesita analize îndelungate, această soluţie a primit undă verde. Astfel, rolurile s-au inversat: Canalul Seimeni a devenit soluţia, iar canalul hidrocentralei – varianta de avarie. În felul acesta, hidrocentrala a rămas, practic, fără apă, intrând în conservare.
Valea seacă a apei de răcire
Destinul hidrocentralei Cernavodă este asemănător cu cel al Centralei Nucleare. Ca orice treabă românească, proiectul acesteia s-a finalizat… în coadă de peşte. În planurile iniţiale, Centrala trebuia să aibă cinci grupuri, dar studiile de fezabilitate au condamnat al cincelea grup, CN Cernavodă rămânând cu patru. La fel, deşeurile radioactive urmau a fi dirijate spre depozite speciale, dar ele sunt stocate şi în ziua de azi, în condiţii incerte, pe platforma CN Cernavodă. Asemeni, aşa cum vă spuneam mai sus, în cazul evacuării apei de răcire, soluţia de avarie (Canalul Seimeni) a devenit soluţia de bază, iar deviaţia către Canalul Dunăre-Marea Neagră a rămas uscată, invadată de bălării.
Acest canal ce trebuia să alimenteze hidrocentrala Cernavodă poate fi observat, pe drumul ce duce către municipiu, înainte de a ajunge la Centrala Nucleară, în locul în care şoseaua traversează culoarul de beton prin care apa de răcire ar fi trebuit să curgă, cu peste 200 de metri pe secundă, către turbinele hidrocentralei.
Sarcofagul gol al faraonului Megawatt
Hidrocentrala Cernavodă este aşezată strategic, după un deal împădurit. Un privitor care ştie ce caută ar putea-o observa, de pe drumul naţional, în dreptul staţiei care pompează apă în Canalul Dunăre-Marea Neagră. Centrala hidroelectrică Cernavodă se află amplasată la capatul sudic al canalului de derivaţie pentru alimentarea cu apă a Centralei Nucleare Electrice Cernavodă, la aproximativ 100 de metri faţă de malul stâng al acestuia. Drumul de acces urcă dealul împădurit, din locul în care braconierii îşi vând marfa, pe lângă un motel şi o parcare de TIR-uri, pe sub o coastă de deal populată de găini lăsate libere. Către capăt, şoseaua de beton se îngustează, fiind invadată de bălării. Poarta mare, ruginită, pare să nu se mai fi deschis deloc în ultimii douăzeci de ani. În spatele ei, perimetrul hidrocentralei este patrulat de mai mulţi câini şi de un paznic chinuit de o întrebare existenţială – Să pescuiască sau să nu pescuiască în timpul serviciului?
Planurile iniţiale prevedeau ca puterea instalată a hidrocentralei să fie de 12,6 MW. Debitul valorificabil era estimat a varia, în funcţie de modul de funcţionare a staţiei de pompare a prizei CNE, între 53,5 metri cubi/secundă şi 232 mc/s. Prin urmare, centrala urma să fie echipată cu 4 agregate de tip Kaplan cu o cadere netă nominală de 6,75 m şi un debit instalat, per hidroagregat, de 55 mc/s.
Din nefericire, obiecţiile legate de siguranţa în exploatare, precum şi venirea Revoluţiei, au făcut ca hidrocentrala să nu mai fie terminată niciodată. În momentul de faţă, ca, de altfel, în ultimii 20 de ani, la CHE Cernavodă este instalat doar primul grup al centralei. Al doilea este realizat, conform surselor, în proporţie de 90%, iar celelalte două se află în „diverse stadii de montaj”. Conform rapoartelor Hidroelectrica, precum şi unor alte surse, hidrocentrala a fost pusă în funcţiune în anul 1998, la circa un an după darea în exploatare a Grupului 1 de la Centrala Nucleară. După ce au fost făcute testele necesare, apa a fost deviată pe Canalul Seimeni, iar hidrocentrala a intrat în conservare.
Viitor incert
Deocamdată, nimeni nu ştie ce se va întâmpla cu hidrocentrala Cernavodă. Finalizarea ei este în stand-by, ea depinzând, în bună parte, de dezvoltarea Centralei Nucleare. Punctul de vedere oficial al Hidroelectrica este acela că, întrucât hidrocentrala depinde de apa de răcire de la Centrala Nucleară, finalizarea investiţiilor şi punerea în funcţiune a hidrocentralei este posibilă numai după deciderea traseului apei de răcire a Unităţilor 3 şi 4 ale CN Cernavodă. Aici părerile specialiştilor contactaţi diferă – unii sunt de părere că derivaţia Seimeni (pe care e dirijată în prezent, către Dunăre, apa de răcire de la Centrală) poate suporta un debit dublu, iar derivaţia către hidrocentrală va continua să rămână ca o soluţie de rezervă. Alţii afirmă că derivaţia Seimeni nu are cum să facă faţă debitului suplimentar, rezultat în urma punerii în funcţiune a încă două reactoare, deci că hidrocentrala va fi, în mod cert, alimentată cu apa de la CN Cernavodă.
Alte două impedimete în cale punerii în funcţiune a hidrocentralei sunt de ordinul protecţiei mediului şi populaţiei. Apa de răcire de la centrala nucleară poate conţine, în mod accidental şi sub limita admisă, particule radioactive. Unii specialişti în domeniul protecţiei civile au ridicat problema că aceste particule radioactive se pot acumula în Canalul Dunăre-Marea Neagră (CNDN), care, nefiind apă curgătoare, ca Dunărea, nu are capacitatea să dilueze aceste scăpări. De asemenea, este luată în vedere şi poluarea termică a CDMN, din cauza faptului că apa de răcire are, la ieşirea din CN Cernavodă, o temperatură medie cu 10-15 grade mai mare decât cea a apei canalului.
