În timp ce umblă vorba în târg că rapper-ul Norzeatic a fost rugat la festivalul Dilema veche să elimine din repertoriu piesa „În clar cu roșu Montana”, publicația (a cărei singură explicație – cvasioficială – a fost: „Festivalul Dilema veche nu trebuie confundat cu niște manifestări de protest, nici chiar cu cele împotriva Roșiei Montane”) găzduiește în schimb un editorial care a ridicat sprâncenele unor cititori și care parcă face parte din același ciclu… pe care l-am putea numi „cel care plătește dirijează orchestra”. Dar cum?
Un articol de Yigru Zeltil
În „Scrisoare deschisă către creatorii de artă urâtă”, Lucian Mândruță declară război așa-zisei „arte urâte”, în care include muzica atonală, filmele în care sunt expuse „ toate angoasele ca rufele la uscat în balcoanele muncitoreşti”, sculpturile din țevi de beton armat și alte opere neînțelese. Artistul e, ne spune jurnalistul altminteri respectabil, „un prestator de servicii care ţin de plăcerea noastră, nu de a lui! Ne gâdilă în mod plăcut urechea, îl plătim. Nu ne place”. Frumosul este redus astfel la un „penaj drăguț”, iar arta la divertisment. „Are dreptul artistul să primească bani de la stat, adică de la oameni care muncesc cu un rost, pentru o operă în care nimeni nu găseşte vreun sens?” Nu – un răspuns cinic de la un om care nu se gândește că, poate, sunt oameni care gândesc diferit și că nu există numai „făcături”. Oricum, e o problemă de perspectivă.
Iată așadar un editorial rizibil (al cărui număr de vizualizări l-a făcut pe Mândruță să se… mândrească!) publicat într-o revistă care are încă pretenții culturale și într-o țară în care – iată realitatea din teren – subvențiile în artă nu pot fi considerate generoase, iar promovarea e și mai mult în urma (un exemplu) marilor muzee de artă modernă și contemporană, care merg foarte departe (într-adevăr, uneori prea departe) în promovarea unor lucrări care aici, fără a avea cunoștință de toate tradițiile avangardelor, nici n-ar putea fi percepute ca artă. Într-un fel, e bine că n-am mers și mai departe cu sincronismul. Dar aici ajungem la un punct nevralgic: educația… În fond, chiar și experiențe mai directe precum a muzicii sau a filmului implică un mare grad de condiționare, receptarea ta depinde de reperele culturale pe care le ai.
Școala (care a ajuns, de altfel, o veritabilă tarabă înțesată de manuale alternative, culegeri, caiete și fițuici pentru bacalaureat vândute aproape la negru) scârțâie din toate încheieturile, supusă la toate capriciile miniștrilor succesivi, astfel încât educația estetică ar trebui, teoretic, să stea pe banca de rezerve. „De ce ne-am obliga să întreţinem arta, când încă n-am vindecat cancerul?” se întreabă Mândruță, care și-a scris articolul pe litoral, unde au mai rămas rămășițe din afișele care promova un concert de manele sponsorizat de Ministerul Tineretului…
Singurul salariat din familie, tatăl meu se duce la muncă dimineața și se întoarce seara, pentru a continua lucrul la calculatorul de acasă, care nu doarme nici măcar duminica. Cum se odihnește? Vizionând filme de acțiune, comedii ș.a.m.d. Dacă întâlnește o dramă, exclamă după câteva minute (sau nici măcar) „ce bălărie!”, după care schimbă filmul. Tatăl meu nu este un cinefil, este doar unul dintre nenumărații oameni „minimalizați” care își duc traiul de pe o zi pe alta și care n-au timp sau chef să caute ceva dincolo de trebuințele lor… Nu e vorba că, în calitatea mea de (cel puțin așa mă consideră unii) „artist”, m-ar deranja că n-am „mușterii”. Așa cum unii oameni nu simt niciodată nevoia de a fi „homo religiosus” (sau chiar tind să creadă că așa ceva nu există, confundând trăirea cu birocrația „religioasă”), nici „homo aestheticus” nu e o ipostază obligatorie. Mai tare mă intrigă faptul că acești oameni nu par să încremenească niciodată pe telecomandă și să se întrebe măcar odată: asta este lumea în care trăiesc? Am o familie și o slujbă – e asta de-ajuns?
Miracolul este că, în ciuda școlii și a stilului actual de viață, există tineri care nu se restrâng la căutarea unei surse (ridicol de) eficiente de bani, tineri care profită din plin de beneficiile Internetului (încă gratuit) și care au o curiozitate mai mult sau mai puțin „enciclopedică” (în dauna „învățatului-pentru-note-bac-pac-diplomă”), că noțiunea de „creativitate” nu este încă pe cale de dispariție, că mizeria financiară nu i-a împins pe toți artiștii să emigreze, că mai există oameni care citesc cărți de bună voie chiar și după ce „nu mai învață”. Și că există oameni care nu gândesc în termeni de genul „frumos e ceea ce se vinde! Frumos e ceea ce spune portofelul meu (sic)” sau „nu există un drept divin de a face lucruri urâte” (de parcă urâțenia ar fi ceva inerent și nu un atribut, o etichetă dată în conformitate cu un anumit standard…) și care – mai ales – nu încearcă să-și impună gusturile.
Acesta este un caz relativ de „inocență”, de semnal de alarmă a la domnul Goe. Dar ne-am putea oricând trezi cu domni Goe mult mai puțin inocenți și mai dornici nu de o „societate mai bună” (cum crede domnul Mândruță că am obține cu mai puțină artă „urâtă” subvenționată), ci de o poziție de putere. Ideologicul își va mai băga coada în arte mult timp de-acum încolo, fiindcă, în mod inevitabil, suntem făpturi politice. Dar sunt optimist și refuz să cred că artiștii și arta s-ar putea compromite din nou într-o artă „sănătoasă” pentru un om „nou”, „sănătos”, adică lipsit de angoase, de (scuzați-mi ironia) dileme și, implicit, de ceea ce îl face mai uman. Dacă maidanezii mușcă arta și o alungă din cetate, tot ar putea să se întoarcă pe cealaltă parte, așa s-a întâmplat de fiecare dată.
P.S. Nu îndrăgesc neapărat muzica atonală sau filmele de tip „sunt o rufă komunistă”. Am avut și eu o perioadă în care eram „antimanelist”, aveam o convingere. Demult, când credeam că realitatea este cât se poate de clară și că nu există mai multe puncte de vedere…
