Prăbuşirea Guvernului Ungureanu a fost cauzată de numărul mare de dezertări din PD-L. Sigur, a contat şi votul deputaţilor de la Minorităţi, şi „alunecarea” parlamentarilor din UNPR, înspre partidul-mamă din care plecareseră. Acestea nu s-ar fi întâmplat, dacă PD-L nu ar fi fost părăsit de prea mulţi din oamenii săi de bază. Dar câţi dintre aceştia erau, cu adevărat, „oameni de bază”?
Legislaţia prevede măsuri stricte împotriva migraţiei politice. Fiind făcută de parlamentari, legea în cauză îi vizează pe aleşii locali, deputaţii şi senatorii fiind (previzibil) deasupra ei. În acest fel, cei ce au elaborat-o şi au adoptat-o au bifat două obiective: Pe de o parte, şi-au asigurat loc de manevră, în caz că vor să schimbe macazul. Pe de altă parte, au creat condiţiile fabricării de noi majorităţi, opuse dorinţei exprimate de alegători (care au ales atât persoana, cât şi partidul pe care acea persoană îl reprezintă). Cum ar veni – un fel de lubrifiant pentru democaraţie, atunci când ea se înţepeneşte din cauza indeciziei electoratului. Efectul advers al acestei portiţe a fost acela că, eliminând măsurile coercitive împotriva dezertorilor, a instituţionalizat „liber-schimbismul”.
Un editorial de Razvan PETRE
Cea mai recentă victimă a fost PD-L. Confruntaţi deja cu un exod masiv al aleşilor locali, democrat-liberalii s-au văzut debarcaţi prematur de la guvernare. S-a prăbuşit astfel şi mitul smereniei în politică, propovăduit din amvon de Băsescu, ani la rând – acela că liderii trebuie să atace alegerile locale, nu Parlamentul. Sigur, pentru Băsescu schema a funcţionat, deşi Primăria Generală a Bucureştiului nu prea se încadrează la „smerenie”…
Ţinta principală a partidelor politice ar trebui să fie guvernarea. Or, aceasta se asigură printr-un corp de parlamentari serioşi şi fideli, nu prin cohorte de primari şi consilieri locali. Nimeni nu s-ar aştepta să îi vadă pe Boc sau Blaga fugind la PSD, sau pe Ponta şi Năstase – refugiaţi în rândurile PD-L. Cum clonarea nu este deocamdată o soluţie, partidele ar trebui să se concentreze pe identificarea, sau pe formarea altor politicieni asemeni lui Boc sau Năstase. Într-o lume politică ideală (sau măcar „decentă”), asemenea oameni ar adera la un anumit partid pe criterii de platformă, coloratură şi orientare, filaţie şi istoric. Politica noatră fiind cam departe de aceste standarde, apropierile dintre oameni şi partide se fac mai degrabă pe criterii legate de prietenie, răzbunare, interes şi plată cash pentru loc eligibil. Metode care aproape că garantează dezartarea ulterioară a parlamentarilor.
Una din primele formaţiuni politice înfiinţate după Revoluţie a fost Partidul Liber Schimbist (PLS). Pornit, se spune, la iniţiativa lui Octavian Andronic, PLS a dat ţării un parlamentar – pe Ştefan Cazimir – şi un principiu fundamental – acela că orice român care-şi schimbă partidul devine automat membru onorific al PLS. Însuşi Cazimir a dat exemplu, el revenind în Parlament, între 1992 şi 1996, apoi între 2000 şi 2004, ca membru al PDSR.
Incapabil să se adapteze legislaţiei în schimbare, PLS a sucombat la jumatea anilor ’90, dar numărul aderenţilor săi simbolici şi onorifici a sporit exponenţial. Ca să ducem gluma caragialească (PLS a fost inspirat de personajul Nae Caţavencu, din „O scrisoare pierdută”) până la capăt, am putea spune că trădarea a murit, dar trădători sunt mai mulţi ca oricând…
