Se împlinește un an de la dezastrul din clubul Colectiv. Ancheta (bineînțeles) bate pasul pe loc. Rezultatele investigației oficiale sunt puține și neclare. Victimele și familiile nu au primit nici răspunsuri, nici sprijin de la toate autoritățile care au promis marea cu sarea. Cu prilejul acestei comemorări triste, mă voi referi la fața nevăzută a industriei muzicale românești – cea care a îngropat și îngroapă în continuare destine, muzică și valoare, în timp ce livrează publicului E-uri muzicale. Și care poartă răspunderea morală a îngropării trupei Goodbye to Gravity.
Un articol de Răzvan PETRE
Înainte de a fi doborâți de incendiul din Colectiv, cei de la Goodbye to Gravity și mulți alți muzicieni asemeni lor au fost îngropați (metaforic vorbind) de industria muzicală. Au fost trimiși să cânte prin subsoluri, în concerte organizate pe banii lor, au fost scoși din grila posturilor radio și tv și au fost trași pe o linie moarta – a lipsei de promovare, de orizonturi și de posibilități.
În paralel, grupul de firme pompos intitulat „Industria Muzicală din România” a livrat românilor o rețetă de succes – popularizarea artiștilor de unică folosință și îndobitocirea publicului.
Totul pentru profit. Și nu orice fel de profit, ci din acela ușor obținut.
Tipii de la Goodbye to Gravity au înregistrat albumul pe munca și pe banii lor. Au scos CD-uri, s-au autopromovat etc., totul pe spezele lor. Apoi au semnat un contract cu sucursala română a celei mai mari case de discuri din lume – Universal Music Group. Ce le-a dat această companie? – Nimic. Nici promovare, nici producție, nici măcar sfaturi. Simbolic pentru colaborarea dintre artiști și industrie este faptul că, în seara de 30 octombrie 2015, concertul de tristă amintire a fost organizat 100% de trupă. Singura implicare a casei de discuri în scurta lor colaborare cu Goodbye to Gravity a fost un anunț de 10 rânduri, pe site-ul oficial.
În nesimțirea lor, cei de la Universal Music România au lăsat pe site anunțul respectiv, vesel și disonant (prin raportare la tragedia de la concert) luni de zile. Pur și simplu nu le-a păsat.
În timp ce artiști compleți (compozitori, instrumentiști, vocaliști) ca cei de la Goodbye to Gravity erau tratați cu turul pantalonilor de compania cu care aveau contract, Universal Music promova cu ardoare alte talente. Bunăoară, pe faimoasa Xonia, pe care casa de discuri o laudă pe site de parcă ar fi un artist cel puțin cât Lady Gaga și Madonna, la un loc! Dacă nu reușiți să o identificați, vă dau un indiciu – e acea fată care s-a lansat în muzica mare nu prin performanțe muzicale, ci printr-un videoclip în care se tăvălea în pădure, în pielea goală, dar purtând mândră un kil de machiaj pe față. Ăstora de la Goodbye to Gravity nu le-a făcut Universal Music măcar un afiș (de videoclip sau altele nu mai zic). În schimb, doar pentru cântecelul „Slow” al talentatei Xonia, casa de discuri a postat nu unul, ci trei teasere pe canalul oficial de YouTube, în care „artista” își dezvelea treptat și își freca insistent diferite părți ale corpului.
Că tot veni vorba de YouTube – La un an de la tragedie, cei de la Universal s-au gândit să facă ceva frumos (și bănos) și au realizat primul videoclip al formației Goodbye to Gravity. Probabil că dacă nu ar fi murit acum un an 4 din cei 5 membri ai formației, acel videoclip – așa simplist și ieftin de realizat cum e el – nu ar fi fost făcut niciodată. Clipul respectiv (copyright Universal Music) a fost promovat pe Facebook și prin bloguri, dar nu și pe canalul oficial de YouTube al companiei. Probabil au vrut să nu sperie ceata voioasă a fanilor Universal, care sunt obișnuiți cu alte chestii…
În urmă cu un an, Universal Music România a postat pe site un articol în care promitea să doneze banii obținuți din vânzarea albumului Mantras of War către cei răniți în tragedie. Până astăzi, nu s-a mai auzit nimic, iar anunțul respectiv a dispărut de pe site. Videoclipul lansat recent a fost înghesuit de Universal Music pe canalul de VEVO al trupei Goodbye to Gravity – un canal minuscul, cu 4 piese. În schimb, Universal a scos pe piață un nou album-tribut cu ocazia comemorării a unui an de la incendiu. Primul videoclip (colaborare a formațiilor Days of Confusion și Vița de Vie) al acestui album e deja postat pe canalul oficial al companiei, complet cu linkuri către pagina de unde se poate cumpăra CD-ul. Pentru Universal se pare că maxima zilei e „Morții cu morții, viii cu banii…”
…..
Se pot face bani de pe urma muzicii rock? Sau de pe urma muzicii de orice fel – creată de către artiști autentici și valoroși? Cu siguranță – da! O dovedește cu prisosință concertul de tristă amintire al celor de la Goodbye to Gravity, care a reușit să adune 400 de oameni la o lansare promovată doar pe Facebook și pe bloguri. Ar reuși o trupă de pipițe, unul din sutele de rapperi second-hand care umplu ecranele televiziunilor de muzică sau oricare alta din clonele muzicale cu care Industria ne bombardează zilnic să atingă această cifră de audiență? Eu unul mă îndoiesc – mai ales după ce am văzut cu ochii mei că la concertele moka organizate de mall-uri la răscrucile dintre magazine abia se strâng câteva zeci de gură-cască aflați altfel la cumpărături.
Problema însă este alta. Pentru a obține rezultate, trebuie investit în producție și promovare. Casa de discuri trebuie să acopere cheltuieli de studio, marketing, de pus vorbe bune pe lângă cei ce decid ce intră și ce nu intră pe radio și tv, de produs videoclipuri etc. Plus tot stresul de a face față unor artiști autentici, care își respectă munca și care nu se vând pe două parale. E mult mai simplu să ai pe ștatul de plată câțiva băieți simpatici și două-trei pipițe siliconate, care pentru un tarif minim lunar stau cuminți în banca lor, care nu-ți fac fițe despre cum cum sună muzica (în primul rând pentru că le-o scrie și cântă altcineva), care mimează cântatul pentru că vocea e invers proporțională cu fițele lor, și care își promovează „arta” dezvelindu-și prin videoclipuri părțile dorsale sau mușchii umflați cu proteine de ovăz. Dacă mai adaugi pe listă o piață muzicală captivă – în care câteva posturi radio-tv decid cine e promovat și cine nu, și care oricum răspund prompt cerințelor caselor de discuri – ai imaginea completă a mizeriei numită „Industria Muzicală din România”.
Ca să înțelegi cum funcționează mecanismul, e suficient să asculți unul din posturile noastre de radio. Europa FM e un exemplu excelent. Aici și-au completat norma mai toate „vedetele” ProTV-ului (de la Esca la CTP), deci conexiunea cu MediaPro Music e ușor de intuit. În urmă cu un an, Europa FM s-a angajat în promovarea noului single Bănică Jr. – „Gură, taci!” Deși majoritatea covârșitoare a ascultătorilor au catalogat piesa ca fiind proastă spre ridicolă, Europa FM i-a dat înainte. Până în ziua în care Bănică Jr. a trădat, plecând de la ProTV la Antena 1. În secunda doi, piesele sale au dispărut din playlist, unde s-au întors, la 10% din capacitate, abia peste câteva luni bune – când cei de la MediaPro și-au adus aminte că Bănică are discurile înregistrate la ei, deci oricum grosul banilor tot ei îl încasează.
În același timp, pentru că nu a trădat trustul, marele artist popular Smiley a ocupat locul lăsat liber de „zeul” Bănică – Europa FM promovând în heavy rotation chiar și jenantele lui tentative în limba engleză, sau melodiile despre maladia Alzheimer („Mi-am pierdut buletin / Nu mai știu cine sunt”, sau „Vreau / Să nu uit să mă joc / Să nu uit să mă-ntorc acasă”). Nici Michael Jackson, la vremea lui, nu a avut parte de asa promovare ca Smiley, la Europa.
Pentru Industria Muzicală, totul se reduce la bani. Rețeta succesului e simplă: Se iau niște artiști de unică folosință, care sunt promovați prin rotație la toate posturile radio/tv, apoi prin concerte și alte sindrofii. Expunerea generează bani – cu titlu de drepturi de autor, drepturi conexe și drepturi de interpretare. Înafară de drepturile de interpretare (care oricum sunt foarte mici), grosul banilor ajunge la casele de discuri. Drepturile de autor sunt de multe ori cedate total sau parțial caselor de discuri, iar drepturile conexe sunt integral ale acestora.
Pentru ca rețeta să funcționeze, mai trebuie un singur ingredient – monopolul. Casele de discuri trebuie să se asigure ca playlisturile radio/tv sunt populate 100% cu artistii lor și că niciun artist sau casă de discuri dinafara găștii „Industriei Muzicale din România” nu se interferează pe circuitul banilor. Ceea ce nu e foarte greu, având în vedere că întreaga piață muzicală din România e acaparată de trei case de discuri – fiecare dintre ele având acces direct la mass media și fiind afiliată unuia din cei trei mari producători mondiali: MediaPro (Universal Music), Roton (Warner) și Cat Music (Sony ME). Dacă are cineva curiozitatea (și mijloacele) să verifice, o să constate că cele trei case de discuri au fiecare câtre 30-35% cotă de piață. E practic un oligopol de manual. Dacă nu ar fi o instituție de decor pierdută în bezna democrației românești, Consiliul Concurenței ar avea de lucru ani de zile de pe urma „Industriei Muzicale din România”.
Acum că v-am explicat care e treaba cu Industria, să ne lămurim și cu Muzica. În mare, ea lipsește din peisaj. Pentru că cireada de artiști interpreți se adapă de la aceiași compozitori și textieri aflați în solda caselor de discuri, toate cântecele sună cam la fel. Același cinghi-linghi, rappereală ieftină, aceleași versuri imbecile (de parcă ar fi toate scrise de trupa Voltaj), aceleași videoclipuri cu mare, destinații exotice, chitară, alean și decoruri glossy, plus 50% sâni dezgoliți până la sfârc și mușchiuleți bine pompați cu E-uri. Diferențele țin doar de marketing: Corina mănâncă în toate videoclipurile chipsuri Lay’s și bea Pepsi, Tudor Chirilă merge cu Seat și bea Ursus (la o adică s-ar putea și invers, dacă firmele respective ar da mai mulți bani).
În toată această ecuație a profitului, unde e locul rock-ului? Cam… nicăieri. Artiștii și trupele rock muncesc pe rupte, stau săptămâni întregi în studio ca să înregistreze o singură piesă și în general au suficientă cultură și își cunosc valoarea – deci nu se vând la kilogram, ca pipițele-minune din cireada caselor de discuri. În plus, rock-ul nu cadrează cu imaginea de ansamblu promovată de Industria Muzicală – aceea cu peisaje idilice, dureri cel mult din dragoste, țâțe și bairamuri. Artiștii rock promovați de casele de discuri sunt puțini, iar lista lor e neschimbată de cel puțin 10 ani: Dinozaurii Holograf și Iris („Naționala de Cover-uri a României”), Chirilă și Bănică, Vița de Vie și Voltaj (promoția Școala Vedetelor) și cam atât.
Situația e așa de ridicolă, încât rock-ul (în general) și rock-ul românesc (în special) sunt pe cale de dispariție inclusiv la Rock FM. Lansat cu surle și trâmbițe ca primul post rock românesc, Rock FM și-a creat rapid faima rușinoasă de a avea cel mai scurt playlist, până la punctul în care au început să se facă bancuri pe tema asta (de genul „Ce faci? Ascult Rock FM! A… eu l-am ascultat (pe tot) aseară!”). În timp ce formații care au făcut istorie în muzica rock mondială (e.g. – Pearl Jam sau Rage Against the Machine) nu au avut neam loc în playlist, nu e zi de la Dumnezeu să nu ascultăm piesele faimoaselor trupe Smash Mouth sau Liquido. Vă dau un indiciu – al’de Pearl Jam nu țin de vreo mare casă de discuri, în schimb Smash Mouth sau Liquido au două elemente în comun: ambele au scos câteva cântecele cu succes relativ și ambele și-au vândut drepturile de autor unei companii numite – ta-daaa! – Universal Music. Așadar, de fiecare dată când ascultați la radio piesa „Walking on the Sun” de la Smash Mouth (care are în comun cu rock-ul cam cât are baba cu mitraliera), Universal Music a mai încasat niște bani, iar DJ-ii Rock FM și-au făcut treaba bine.
De rock românesc nu mai vorbesc. Cargo are noroc cu Media Pro Music (pe site-ul casei de discuri, Cargo figurează la loc de cinste, imediat după Costi Ioniță…), dar formații de tradiție (ca Omul cu Șobolani, de exemplu) sau unele mai noi dar de impact ca Robyn and the Backstabbers nu se găsesc în listă. Dar ce să ne mirăm de ăștia, când trupe ca Sepultura nu o să fie auzite în veac la Rock FM? Postul le-a promovat concertele în România, ba a fost chiar partener media al evenimentelor, dar asta nu a fost de ajuns pentru ca Sepultura să merite să aibă o piesă în playlistul Rock FM.
Pe David Bowie cei de la Rock FM l-au redescoperit abia după ce acesta a murit. Pe cei de la Goodbye to Gravity – de asemenea, cei de la propria lor casă de discuri i-au descoperit abia după ce s-au stins. Pentru rock, în România, se pare că asta e rețeta succesului în muzică și-n viață: Să mori! Alternativă nu ai, pentru că dacă nu ai ghinionul să dai colțul, te îngroapă ăștia din Industrie în fundul playlistului și în maldărul de trupe cărora casele de discuri nu le dedică decât cel mult un pomelnic.
P.S. Pe 28 octombrie 2016, în anticiparea împlinirii a un an de la dezastru (sau poate a concertului-tribut de la Arenele Romane), Tudor Chirilă a postat pe Facebook un mesaj josnic. Croită asemenea articolelor-capcană din tabloide, care te momesc să le accesezi ca să constaţi că în ele e vorba despre altceva decât scrie în titlu, postarea sa promitea să fie despre Colectiv. În realitate, însă, mesajul lui Chirilă debuta cu un paragraf de 20 de rânduri despre faptul că guvernul de tehnocraţi e unul eficient, că au fost făcute progrese în domeniul culturii (?), al fondurilor europene (?), sau al sănătăţii (?!?), că acest guvern a iniţiat reforme (care or fi acelea?) şi că „politicienii” îi atacă.
Să nu ştie Chirilă că unii din membri acestui guvern apar pelistele sau afişele electorale ale „caracatiţei politice” – cum o numeşte el? Să nu ştie că a fi politician înseamnă a te implica activ în administraţie – deci orice tehnocrat, atâta timp cât e în guvern, e la rândul său un politician? Greu de crezut…
Cert este că – iată – înainte ca politicienii pe care îi dispreţuieşte atât de mult să încerce să îşi popularizeze mesajul folosindu-se de victimele de la Colectiv, a făcut-o Chirilă. Când eşti răsfăţatul televiziunilor şi al caselor de discuri, îţi arde şi de făcut politică…
