Miercuri 18 februarie 2015 a fost prima zi lucrătoare a Guvernului Ponta. Într-o conferinţă de presă pe care nu aş fi anticipat-o nicicum, ministrul finanţelor a anunţat proiectul unui nou cod fiscal – cel mai liberal şi mai îndrăzneţ proiect posibil. Modificarea legislativă e anunţată din timp, se lasă loc pentru dezbateri, proiectul în sine e radical şi presupune unele măsuri ce se impuneau de multă vreme. Din aceste motive, miercuri seara, timp de vreo jumătate de oră, am fost pesedist!
Un articol de Răzvan PETRE
Din start, trebuie notat că proiectul noului cod fiscal are o grămadă de hibe. Dintre ele, aş enumera schimbările privind impozitele locale (pe clădiri şi terenuri) şi cele ce vizează stârpirea PFA-urilor. Impozitarea terenurilor de sub clădiri e o măsură controversată. Iar noile cote ajustabile pentru stabilirea impozitelor pe imobile şi terenuri nu fac decât să complice şi mai mult un sistem de impozitare relativ arbitrar şi deja extrem de complicat.
În zona PFA-urilor, cvasi-eliminarea deductibilităţilor înseamnă, practic, descurajarea Persoanelor Fizice Autorizate şi determinarea lor de a se înscrie în categoria mai largă a microîntreprinderilor. În orice afacere sănătoasă, ca să câştigi 10.000 de lei, trebuie să investeşti timp, materiale şi servicii de minim 5.000 de lei. Să limitezi deductibilităţile (cheltuielile neimpozitate) la 1.000 de lei e aberant şi potenţial discriminatoriu (prin comparaţie cu firmele plătitoare de impozit pe profit, care au teoretic deductibilitate de 100%). Această măsură fie va împinge PFA-urile în zona economiei subterane, fie le va determina să se transforme în microîntreprinderi. Ceva similar s-a întâmplat acum patru ani cu contractele pe drepturi de autor, care, de la o impozitare minimă, au fost duse în stadiul în care aproape 50% din bani erau viraţi către stat ca impozite şi contribuţii, ceea ce le făcea mai puţin atractive şi decât contractul de muncă clasic.
Noul Cod Fiscal mai are şi alte hibe, dar nu este cazul să insistăm, pentru că avem de-a face cu un proiect şi este timp berechet pentru reglarea disfuncţionalităţilor. Mult mai important la acest moment este să remarcăm nişte aspecte foarte interesante:
Proiectul acestui Cod Fiscal confirmă că în România noţiunea de doctrină politică e una desuetă. Politicienii de top îşi schimbă partidul de la o zi la alta, partidele însele se repoziţionează în funcţie de cum bate vântul, guvernele de dreapta fac pomeni, iar cele de stânga urmăresc să câştige alegeri cu reducerea cotei CAS. Dar proiectul pus pe tapet de guvernul socialist al lui Ponta e de-a dreptul exotic: un Cod Fiscal nu ultra-, ci supra-liberal. Cu reducerea TVA, tăierea accizelor şi a altelor taxe şi impozite, reducerea contribuţiilor – totul într-un pariu pus pe creşterea economică şi scoaterea din economia subterană a sute de mii de locuri de muncă – proiectul pare să fie mai degrabă opera unui politician Whig din Anglia secolului al XVIII-lea, decât a unui guvern socialist actual.
Victor Ponta (sau Guvernul Victor Ponta) face treabă bună atunci când i se administrează, din când în când, câte-o palmă. Ştim cu toţii bancurile lui Băsescu despre „pisicuţul” Ponta, care aproba tot ce i se spunea la Cotroceni, sau episodul în care premierul României a fost chemat la Barosso, de unde a primit o listă cu teme pe care le-a executat aproape în întregime. Ajuns la un pas de funcţia prezidenţială, Ponta a primit la urne o palmă de la Poporul Român. Premerul care anul trecut îşi petrecea cel puţin 50% din timp în faţa camerelor de luat vederi trebuie acum să se mulţumească cu mici comentarii pe Twitter. Pe reţelele de socializare, Ponta bate câmpii în continuare (vezi episodul în care duminică seara spunea pe Twitter că Băsescu e corupt pentru că prietenii săi sunt anchetaţi, pentru ca luni dimineaţă să descopere tot pe Twitter că neamurile sale erau, la rândul lor, cel puţin la fel de corupte şi de anchetate). Lăsat fără apariţiile televizate, el şi guvernul lui au dintr-o dată mult mai mult timp la dispoziţie, şi iată ce lucru măreţ a ieşit din asta! Poate nu ar strica ca lui Ponta şi guvernului său să li se aplice câte o palmă (metaforică) mai des – cine ştie ce proiecte interesante ar mai scoate din joben… Poate, pălmuit mai des şi mai tare, Ponta s-ar apuca să reformeze PSD-ul, ceea ce ar fi un beneficiu extraordinar pentru România.
Guvernul Ponta e impotent în materie de investiţii. Deşi per ansamblu noul proiect de cod fiscal e unul îndrăzneţ, el confirmă, în linii mari, tendinţa ultimilor ani. În 2014, bugetul a fost excedentar. Suma rămasă în vitieria statului a depăşit constant previziunile, iar unul din motivele principale a fost acela că Guvernul Ponta a tăiat fondurile pentru marile proiecte de infrastructură. Preocupaţi de economisirea unei sume suficiente pentru pomenile electorale, social-democraţii s-au trezit, în decembrie 2014, că au economisit prea mult şi au rămas cu o grămadă de bani necheltuiţi. În primii doi ani de la preluarea puterii, Ponta a tăiat panglicile unor proiecte de infrastructură începute şi realizate (unele dintre ele în proporţie de 90%) de Guvernul Boc, în plină criză. Cu finanţele echilibrate şi încasări-record, Ponta şi miniştrii săi nu au reuşit să producă decât o serie de autostrăzi desenate pe hârtie, în nişte masterplanuri care de care mai ridicol.
Noul cod fiscal e minunat pentru investitori, pentru dezvoltarea clasei de mijloc şi a microîntreprinderilor, dar are o mare problemă: Cu micro-taxe nu îţi permiţi master-planuri, iar microîntreprinderile, oricât de bine le-ar merge, nu pot finanţa direct sau indirect construirea de autostrăzi.
Reforma codului fiscal e prima de acest gen propusă de un partid aflat la Putere. Toate partidele şi toţi politicienii au promis marea cu sarea când erau în Opoziţie, apoi, ajunşi la guvernare, au făcut exact pe dos. Singura excepţie (ce confirmă regula) e impunerea cotei unice de către Alianţa DA. Noul cod fiscal anunţat ministrul Vâlcu e şi mai spectaculos – reformarea sistemului este propusă de guvernul în funcţie. E adevărat, în buna tradiţie pontistă, reforma nu este şi asumată de către actualul guvern, de vreme ce implementarea ei urmează a se va face gradual, până în 2018 (când şansele ca Ponta să mai fie prim ministru bat spre zero). Proiectul are şi o latură populistă deloc de neglijat – scad contribuţiile, cresc consumul, veniturile şi numărul locurilor de muncă, scade preţul carburanţilor etc. Unii analişti se întreabă dacă nu cumva această iniţiativă este momeala cu care Ponta intenţionează să câştige alegerile din 2016. Din partea mea, dacă acest proiect reuşeşte să treacă cu toate părţile lui bune şi cu toate hibele corectate, atunci poate să câştige şi alegerile din 2016, şi pe cele din 2020.
Am lăsat la final concluzia cea mai importantă. Punerea pe masă a acestui proiect – în actualul moment şi în actualul context – demonstrează cât de utilă este societăţii o Opoziţie puternică. Cum s-a format în Parlament această Opoziţie periculoasă, ce poate smulge de sub fundul lui Ponta scaunul de prim ministru, cum s-a şi întors guvernul său la muncă. După doi ani petrecuţi mai mult prin studiourile TV, unde îl înjurau cu spor pe Băsescu în speranţa că asta le va aduce avantaje electorale, miniştrii şi Ponta însuşi s-au întors în sfârşit la serviciu şi s-au pus pe treabă. Pentru cei doi ani pierduţi, de la alegerile din 2012 şi până mai ieri, Blaga, Diaconescu şi Antonescu ar trebui să îşi dea singuri palme, în faţa oglinzii. Primii doi – pentru că au dormit în băncile Opoziţiei, încercând să nu îl supere pe Ponta şi sperând că astfel vor fi cooptaţi la guvernare. Iar Antonescu – pentru că de dragul promisiunii că va fi uns Preşedinte, a girat doi ani de guvernare USL care nu a produs nimic bun pentru ţara asta.
