Moartea lui Nae Lăzărescu a picat cum nu se putea mai bine, pentru televiziunile din România. Sfârşitul de an, apropierea Crăciunului şi a vacanţei aferente aduc de obicei o perioadă de acalmie, o lipsă de ştiri-bombă, la fel de îngrijorătoare pentru presa autohtonă, precum era pentru corăbii intrarea în zona calmului ecuatorial, în care vântul nu le sufla în pânze, uneori zile în şir. Fără conflicte, scandaluri, fără măcar un comunicat de presă de la autorităţile plecate deja în vacanţă. În lipsa lor, jurnalele erau punctate de retrospective, reportaje despre pisici care dansează, concerte de colinde susţinute de deţinuţi, maimuţa spaţială a Iranului ş.a.
Un articol de Răzvan PETRE
Cu ocazia decesului, realizatorii din televiziuni au scos recuzita de imagini din arhivă şi înregistrările cu muzică melodramatică de vioară, au făcut montaje şi şi-au scuipat în sân, cu gândul: “Mulţumesc, Doamne, că avem cu ce să deschidem azi!”. Aceleaşi feţe care aveau să devină vesele peste doar 5 minute, pentru a prezenta reportajul cu pisicile dansatoare, au luat prompt o mină tristă, pentru a ne anunţa că “Maestrul a plecat între stele”, că “de astăzi suntem mai singuri”, sau că “noi rămânem trişti, dar Dumnezeu va râde mai mult, acum că Nae Lăzărescu e la el!”. Da, ştiu, ar trebui să arăt mai mult respect, e un eveniment trist, iar televiziunile au avut un comportament logic. Dar acelaşi comportment logic îl avuseseră şi, cu câteva zile înainte, când murise nenea ăla american, din filme cu maşini. Omul (al cărui nume nici nu l-am reţinut), a avut ca principală realizare participarea, în Fast & Furious – o serie de filme de categorie B, nelipsită din colecţia video a oricărui cocalar care se respectă. Între noi fie vorba – sus-ne-numitul actor a beneficiat în presa noastră de un spaţiu mult mai larg decât Peter O’Toole. E adevărat, protagonistul din Fast & Furious a murit tragic, la doar 40 de ani, dar la cantitatea de expunere mediatică a contat şi că Peter O’Toole a avut proasta inspiraţie de a se stinge în 14 decembrie, când la noi încă se mai disputau aprig schimbările la Codul Penal, scandalul dintre Ponta şi Băsescu, cel dintre Ponta şi Antonescu etc.
Plecarea lui Nae Lăzărescu lasă un gol nu numai în inimile celor care l-au iubit şi care l-au apreciat. Lasă un gol – la propriu – în peisajul teatrului şi entertainmentului românesc. Atitudinea deferentă arătată de mass media nu e întâmplătoare, pentru că este vorba de un membru al Generaţiei de Aur a teatrului şi filmografiei româneşti. O generaţie care a dăruit mult, dar a şi primit pe măsură – apreciere, promovare, respect al vieţii profesionale şi private etc. Pe vremea răposatului luau un salariu stas, dar li se spunea “Maestre” şi, în lipsa unei prese tabloide, în permanentă foame de senzaţional, erau judecaţi după prestaţia profesională, nu după aventuri, incidente în trafic, sau numărul de pahare băute după masa de seară.
Pe urma Maeştrilor Scenei nu vine nimeni. Şi nu pentru că nu avem valori – ca dovadă stau numeroşii actori şi regizori români nominalizaţi şi premiaţi la cele mai prestigioase festivaluri internaţionale. Dar numele acestora ajung să fie mai cunoscute în Franţa, sau în Germania, decât la noi. Presa generalistă nu dă doi bani, decât atunci când ei câştigă vreun premiu şi e rost de ceva senzaţionalism-naţionalism. Iar presa de specific e inexistentă. În loc de Maeştri, ne sunt servite personalităţi de mucava, băieţi metrosexuali şi fete tunate. În străinătate, dacă vrei detalii picante, cumperi un tabloid; dacă vrei comentarii pertinente, iei un ziar serios. La noi, sunt tot o apă şi-un pământ, iar dacă nu conţine moarte, sânge, scandal, sau complicaţii conjugale, o ştire despre un actor nu e o ştire. Ar mai fi de adăugat că, nu de puţine ori, tonul în acest gen de abordare jurnalistică e dat chiar de cei care ar trebui să-i promoveze pe artişti. Ca exemplu, Media Pro – trustul care are obiceiul de a promova ca „vedetă” pe toţi oamenii pe care îi are sub contract – de la băiatul musculos şi actorul ratat care citesc vremea probabilă pe prompter, şi până la protagoniştii telenovelelor home-made, despre ţigani, adolescenţi şi băieţi buni. Atunci când nu îşi trimite starurile să îşi arate sfârcurile sau chiloţii tetra la un Dansez pentru tine, trustul e primul care deschide uşa spre viaţa privată a “vedetelor”, prin intermediul pove-ştirilor.
Aşadar, să ne aducem aminte cu drag şi stimă de marii actori ce au plecat dintre noi şi să ne bucurăm de cei pe care încă îi mai putem vedea pe scenă. Să se bucure şi ei, că au apucat să îşi facă un nume în regimul opresiv de dinainte de 1989, şi nu în climatul de libertate şi respect în care trăim acum.
P.S.: Cu un moment înainte să postez acest editorial, mi-au căzut ochii pe un titlu proaspăt dintr-un cotidian auto-intitulat „quality” – de calitate. “Nae Lăzărescu, dincolo de scenă: Probleme cu alcoolul şi pierderea unui copil”. Mda. Ce ar mai fi de adăugat?
