Consiliul European

Lui Hollande îi lipseşte un Fouché

E o expresie în engleză: „stabbing in the dark”. Cam aşa ar putea fi descrisă activitatea preşedintelui francez în ultimele zile. A decis bombardarea stadionului din Raqqa (Siria), a dat vina pe ISIS (dar fără să prezinte dovezi, altele decât cele furnizate de ISIS însuşi), iar poliţiştii săi bâjbâie în continuare după suspecţi, fără să ştie dacă atentatorii-kamikaze sunt singuri responsabili de atentate – împunge în întuneric, în dreapta şi-n stânga, în speranţa că va nimeri un vinovat.

Un articol de Răzvan PETRE

În urmă cu 200 de ani era consemnat primul atentat terorist din istoria Franţei. Opozanţi regalişti ai lui Napoleon Bonaparte (pe atunci Prim Consul) detonau un butoi cu explozibili în centrul Parisului, ucigând 10-20 de persoane, dar ratând ţinta.
Atentatorii avuseseră grijă să îşi ascundă urmele – butoiul fusese montat pe o căruţă cumpărată cu puţin timp înainte, fitilul fusese aprins pe ascuns, iar căruţa fusese dată în grijă, cu jumătate de oră înainte de atentat, unei fete care a murit în explozie.
Imediat după dezastru, nimeni nu ştia cine era vinovat. În consiliul prezidat la puţin timp după, un Napoleon vizibil zdruncinat psihic (dar altfel neatins de explozie) dă vina pe iacobini (facţiunea revoluţionară condusă cândva de Danton şi Robespierre). Ceva mai lucid şi mai bine informat, ministrul său de interne – Fouché – îi indică pe regaliştii bretoni ca fiind în spatele atacului.
Aici trebuie făcută o paranteză. Fost revoluţionar radical el însuşi, Fouché este unul dintre acei extraordinari oameni de stat ce au făcut din perioada napoleoniană, o Epocă de Aur a Franţei. Fouché a fost geniul malefic din spatele loviturii de stat împotriva lui Robespierre, apoi ministru al poliţiei în mai multe rânduri, atât sub Napoleon, cât şi sub guvernele ulterioare. Capabil şi duplicitar ca şi Talleyrand (faimosul ministru de externe al lui Napoleon), Fouché a fost înlăturat de mai multe ori din funcţie de Napoleon, care însă l-a adus înapoi pe post de fiecare dată, pentru că nu se putea lipsi de talentul lui Fouché, cât şi de reţeaua de informatori constituită şi condusă de acesta.
În urma atentatului din decembrie 1800, Napoleon a decis deportarea a 130 de iacobini sub pretextul complotării împotriva sa. Două zile mai târziu şi la doar două săptămâni după atentat, Fouché a dispus primele arestări în rândurile regaliştilor bretoni, producând şi dovezi clare că aceştia (şi nu iacobinii) erau în spatele atacului.
Revenind în zilele noatre şi la recentele atentate de la Paris, nu pot să nu observ, dincolo de drama umană şi de momentul dificil traversat de întreaga civilizaţie europeană, eşecul de proporţii al Statului Francez. E adevărat, în timp ce Napoleon călărea acum 200 de ani jumătate de Europa, principalul lucru pentru care a devenit faimos Hollande este acela că a călărit un scuter până la locuinţa amantei sale din Paris. Partea ciudată nu este aceea că Hollande nu e un Napoleon, ci aceea că trupa de spioni de secol al XVII-lea a lui Fouché se dovedeşte a fi mai capabilă decât toate serviciile secrete franceze din mileniul III. Cum ar veni – „tot înainte era mai bine!”
Franţa e una din ţările cu tradiţie în domeniul serviciilor secrete. Este, aşa cum arătam într-un articol scris după atacul de la Charlie Hebdo, posesoarea unuia din cele mai sofisticate sisteme de interceptare şi sortare a comunicaţiilor, care ocupă câteva etaje din sediul Serviciului de Informaţii Externe. Cu toate acestea, francezii nici nu au ştiut ce i-a plesnit, în noiembrie 2015. Eşecul serviciilor de informaţii franceze este deopotrivă eşecul sistemelor de interceptare şi sortare a telecomunicaţiilor – o fiţă extrem de costisitoare, eficientă mai degrabă în domeniul spionajului, decât în cel al combaterii terorismului.
Alături de francezi, americanii au declarat la puţină vreme după atentate că nu deţin interceptări care să fi putut ajuta la prevenirea atacurilor. Şi mai amuzant este faptul că mai multe ţări din Orientul Mijlociu (printre care Irakul – ţară în plin război civil şi handicapată din punct de vedere tehnologic) se laudă că au avertizat asupra unui atentat în Franţa încă de acum câteva luni. Este posibil ca aceste pretenţii să fie exagerate. Dar la fel de posibil este ca atentatele din noiembrie 2015 să demonstreze că axarea serviciilor secrete ale Franţei pe metodele de spionaj digital (în locul metodelor clasice, bazate pe reţeaua de informatori) să fi fost o eroare.
P.S.: Zilele acestea veţi observa o avalanşă de analişti cu stele ce vor lua la colindat redacţiile şi studiourile tv, pentru a ne explica de ce sunt foarte necesare Legile Big Brother şi cum ele ar fi putut preveni atacurile teroriste din Paris. Oamenii ăştia nu s-au dat în lături de la a se folosi de cadavrele celor de la Charlie Hebdo pentru a-şi urmări propriile scopuri. Şi nu se vor da în lături de la folosirea imaginii morţilor din atentatele recente din Paris.
Poate că n-ar strica să ne întrebăm cu această ocazie dacă serviciile noastre secrete ar fi în stare – cu sau fără legile Big Brother – să prevină atentate ca cele produse la Paris. Este, până una-alta, destul de clar că legile în cauză le-ar servi în domenii în care SRI s-a aventurat un pic abuziv în ultimii ani – combaterea corupţiei şi eficientizarea operaţiunilor ANAF.

Actualitate

To Top