Românul, când se întâlnește cu un prieten pe care nu l-a mai văzut de multă vreme, începe prin a-i spune că ia antibiotice și nu poate cinsti un păhărel, și termină prin a se face criță. După 25 de ani în care nu a dat doi bani pe Casa Regală, românul de rând a devenit, de săptămâna trecută, monarhist. Dacă s-ar fi organizat un scrutin la o zi după moartea regelui, locatarul sicriului de la Versoix ar fi fost ales din prima președinte, cu un scor ce ar fi făcut să crape de ciudă și PSD-ul.
La baza acestui entuziasm monarhist au stat reportajele omagiale de după moartea regelui – toate alcătuite după principiul „Despre morți numai de bine” – și câteva articole și documentare difuzate strategic în ultimele luni, în așteptarea inevitabilului sfârșit al regelui. Pe urma lor, românul mediu a rămas cu două informații nu tocmai corecte – aceea că regelui îi datorăm Momentul 23 August, și aceea privind lunga suferință a regelui izgonit.
O privire într-o carte de istorie ne va convinge că 23 august s-ar fi petrecut oricum, cu sau fără Mihai în poză. Pentru ruși, răsturnarea alianței dintre România și Germania era crucială. Contrar unei minciuni răspândite în ultima vreme (care spune că Mihai a luat deciderea desprinderii de Axă pentru că forțele ruse intraseră pe teritoriul țării) Armata Roșie pătrunsese în Bucovina încă din martie 1944. După cinci luni de progrese mărunte, URSS avea planuri pentru cucerirea Iașilui, și absolut niciun plan pentru spargerea barierei naturale a Carpaților, sau a liniei fortificate Focșani-Nămoloasa. Mai mult, la acel moment, Debarcarea din Normandia se contura ca un fiind un succes total. Deci chiar dacă Rușii ar fi reușit să cucerească România și să treacă peste Carpați, ei ar fi făcut-o cu însemnate pierderi de trupe și mai ales de timp și ar fi pierdut în mod cert cursa de a ajunge primii la Berlin.
Din aceste motive, în 1944, Stalin negocia ieșirea României din alianța cu Germania, în paralel, cu toată lumea. Antonescu inițiase tratative secrete cu Rusia încă din 1942. La începutul lui 1944, URSS avea linii de negociere cu mareșalul, cu Opoziția, cu regele Mihai, chiar și cu regele Carol al II-lea. Mihai a fost alesul, mai degrabă pentru defectele, decât pentru calitățile sale. Figură palidă și retrasă a politicii românești, el a fost preferat tatălui său – tip nepopular, dar ambițios și duplicitar, care exasperase pe toți care îl cunoscuseră. Față de liderii Opoziției, Mihai era mult mai dispus la concesii (inclusiv teritoriale) și era singurul care pusese bazele colaborării cu Partidul Comunist din România. Iar cu Opoziția nu se putea colabora oricum, de vreme ce Maniu insista să-și ia revanșa și cerea ca fie Monarhia, fie Antonescu să își asume pierderea Basarabiei și Bucovinei de nord. În fine, față de mareșal, Mihai prezenta avantajul tinereții și al lipsei de experiență – rușilor le era infinit mai ușor să prostească un tânăr de 23 de ani, decât un lider cu experiență, veteran al diplomației europene, cu reale calități oratorice, dar și organizatorice – adică pe Antonescu.
Acest fapt s-a dovedit din plin a fi valabil, imediat după momentul 23 august. Soldații români, cărora Mihai li se adresase la radio spunându-le să fraternizeze cu Armata Roșie cu care s-ar fi semnat un armistițiu, s-au trezit arestați, tratați ca inamici, apoi ca prizonieri de război. Între 130.000 și 160.000 de soldați români luați prizonieri după 23 august (fără luptă, și de către trupele sovietice despre care regele lor le spusese că le sunt aliate) au fost trimiși în lagărele de exterminare din Siberia de unde cei mai mulți nu s-au mai întors, iar rușii au jefuit țara. Grăbit să rezolve cu mareșalul, regele uitase să pună pe hârtie armistițiul cu URSS, de care vorbise la radio…
Ulterior, Stalin a tergiversat semnarea actelor până după ce Armata Roșie traversase România, iar acest fapt a făcut ca, în tratatele de la sfârșitul războiului, România să figureze ca „aliat al Germaniei Hitleriste” și „națiune învinsă”. În 1918, sub conducerea abilului Ion IC Brătianu, România declara din nou război Germaniei, în ultima zi a conflagrației mondiale, revendicând cu succes statutul de națiune victorioasă. În 1944, sub conducerea unui rege imatur, României i s-a aplicat aceeași smecherie, dar în sens invers. Costurile – atât materiale, cât și în sute de mii de vieți omenești – au fost colosale. Mihai s-a grăbit să tranșeze situația, fără a fi presat de situația de pe front, și fără a avea alte garanții decât cele iluzorii oferite de comuniști.
După trei ani în care a sperat că poate fi rege al unui stat comunist, Mihai a fost forțat să abdice, devenind astfel în propaganda post-1989 întâiul disident și mare victimă a comunismului, teorie rostogolită pe ecranele televizoarelor și în ultima vreme. Evident, se uită să se menționeză că toți sau aproape toți ceilalți actori ai piesei 23 August 1944 au avut o soartă mult mai crudă: Antonescu și Lucrețiu Pătrășcanu („vocea” PCR la negocierile cu regele Mihai) au fost executați; Maniu, Brătienii și aproape toți co-conspiratorii regelui au sfârșit în temniță; sute de mii de români au pierit de foamete în 1946-1947, în timp ce alimentele erau exportate cu titlu de reparații în URSS, iar Guvernul Petru Groza cheltuia banii statului pentru acapararea puterii politice.
În timp, Regele a fost reabilitat și a devenit un oblojit al istoriei, stergându-i-se toate greșelile, chiar și cele de dată foarte recentă. Un traiect complet opus l-a urmat Antonescu, căruia i s-au șters toate realizările, chiar și acelea care nu pot fi negate de nimeni – cum este implicarea sa în succesele militare din Primul Război, în calitate de Șef de stat major al Generalului Prezan (care a fost Comandant Suprem al Armatei Române în Primul Război Mondial – campania din 1917). Sau faptul că Titulescu era gata oricând să se pună chezaș pentru Antonescu, pe baza colaborării pe care cei doi au avut-o în diplomația interbelică. Sau aceea că nu i-a eliminat pe liderii PCdR și ai Opoziției Democratice, chiar și când știa că aceștia îi poartă sâmbetele, iar Hitler îi ceruse explicit să o facă.
Imaginea lui Antonescu nu e victima vreunei conspirații sioniste, ci a unei alte metehne românești – aceea de a se găsi întotdeauna un țap ispășitor unic, contrar minimei logici sau faptelor evidente. Mareșalul a fost găsit principal vinovat pentru campania împotriva URSS, ca și pentru desfășurarea Holocaustului din România. Două probleme reale, dar prezentate exagerat și mai ales deformat. Ambele, girate indirect de Mihai, care nu a avut în privința lor nici o poziție oficială. În ochii opiniei publice, același rege care în 1944 era suficient de „copt” pentru a fi considerat eroul principal al Momentului 23 august, era cu doar doi ani mai devreme prea tânăr pentru a se pronunța… În altă ordine de idei, debutul politicii agresive împotriva evreilor a fost marcat chiar de Casa Regală (prin două decrete ale Regelui Carol al II-lea), iar Antonescu, deși inițial adeptul deportării populației evreiești, s-a pronunțat clar împotriva masacrelor și a jafurilor ale căror victime fuseseră evreii, despre care a spus: „crime de asemenea natură constituiesc o pată rușinoasă pentru neamul întreg”. Întreg sau nu prea întreg, căci, iată, ani de zile mai târziu, neamul se ocupă asiduu ca această pată să rămână 100% pe obrazul lui Antonescu.
Ceea ce nu înțelegem mulți dintre noi – cei ce populăm această țară în care istoria încă se mai rescrie de la un an la altul – este că atât Antonescu, cât și Mihai, au fost oameni. Nu super-eroi (de genul bun, sau rău). Nu tușe de culoare – unul complet alb, iar altul complet negru. Fiecare dintre ei animat, cel mai probabil, de bune intenții, pe care au reușit să realizeze după cum i-a dus capul și cum le-a permis soarta.
După moarte, unul dintre ei a fost incinerat, iar cenușa împrăștiată în cele patru zări. În timp ce celălalt se va odihni începând de azi într-un mausoleu de neam-prost, în poarta mănăstirii Curtea de Argeș, mausoleu cerut de Casa Regală, încuviințat de episcopie și finanțat (cu peste 2 milioane de euro) din bani publici, de Guvernul României.
Iar asta e cea mai mică dintre diferențe…
Un articol de Răzvan PETRE
