Înainte să se epuizeze total moda Je suis-urilor – de care eu unul mărturisesc că am abuzat cu cinism – profit pentru a semnala două aspecte mai apropiate de noi, dar pentru care nu militează (aproape) nimeni: Războiul terorist din Ucraina şi criza de medici din spitalele româneşti. Poate că e o idee proastă să cuplez două subiecte diferite într-un singur articol, dar am să o fac orişicum. Încă un articol cu Je suis-uri ar fi prea mult.
Un articol de Răzvan PETRE
În ultimii doi ani, mai multe doamne însărcinate mi-au spus că s-au decis să nască în spital (Spitalul Judeţean Constanţa). Unul din argumente era cel financiar – cu toate cheltuielile de personal şi medicaţie, spitalul este mult mai ieftin decât orice maternitate privată. Mai ales de când guvernul a decis să stranguleze decontările către privat (îl mai ţineţi minte pe Raed Arafat, când spunea că se irosesc astfel sume importante de bani?), iar maternităţile din afara sistemului au decis să paseze cheltuielile aferente (circa 2.000 lei pe naştere) către pacienţi. Dar cel mai frecvent refren privind alegerea variantei „de stat” este: „Dacă – Doamne fereşte! – ţi se întâmplă ceva, tot la spital ajungi.” Corect. Dar faptul că ai ajuns în spital nu îţi garantează tratamentul.
În spital, la urgenţă, am ajuns eu însumi acum câteva săptămâni. Cum exista o probabilitate de doar 10-20% ca simptomele mele să fie provocate de o problemă cardiacă severă, am fost plasat undeva spre coada triajului. Am stat de la ora 4 după-amiază şi până la 11 noaptea, când m-am plictisit şi am mers acasă, convis fiind că logic şi statistic ar mai fi trebuit să stau cel puţin 24 de ore ca să se găsească un medic şi pentru mine. În cele 7 ore petrecute acolo am făcut o constatare demnă de stand-up comedy: Locul în care e cel mai puţin probabil să primeşti asistenţă medicală de urgenţă e… la „Urgenţe”. Şi nu mă refer la mine. Erau în sala de aşteptare tot felul de exemplare mult mai nefericite: Cetăţeanul paralizat adus pe braţe care a stat o oră, o femeie adusă de ambulanţă care a stat 6 ore (timp în care i s-au schimbat două perfuzii în sala de aşteptare, dar nu a fost primită în salon sau văzută de vreun medic), alţi cetăţeni bătuţi de soartă şi cazaţi pe targă, pe scaun sau în picioare, în aşteptarea momentului în care vor fi strigaţi pe nume şi băgaţi în seamă. Practic, exceptând pacienţii aduşi de SMURD, care erau introduşi direct la doctor indiferent de starea lor, toată lumea aştepta veacuri.
O explicaţie a acestui chin la care sunt supuşi cei ce ajung la „Urgenţe” o am de la altă aventură medicală a mea. Atunci aveam o problemă digestivă şi, într-un moment de maximă inspiraţie, am ales să merg în Policlinică. După ce m-au consultat, cele două doctoriţe (care între timp deveniseră mai îngrijorate de starea mea decât eram eu însumi), au rămas în cumpănă – ce naiba să facă cu mine? „În mod normal – mi-a spus una dintre ele – ar trebui să te vadă şi un chirurg…” Aşa cum aveam să aflu ulterior, doctoriţa – care avea pacienţi internaţi – ştia sigur că la ora aceea (deşi era zi lucrătoare, în timpul orelor normale) în tot spitalul nu exista una bucată chirurg generalist care să mă vadă. Aşa că mi-au dat un tratament care să-mi amelioreze simptomele şi mi-au urat să-mi treacă problemele de la sine. Cu menţiunea ca – dacă situaţia mea se înrăutăţeşte – să vin la „Urgenţe”. Pentru că, în cazuri de pacienţi mai mult morţi decât vii, procedura cere ca asistenta să sune pe mobil şi să aducă de urgenţă un doctor.
Ca să vedeţi că nu am fost victima unor excepţii de la regulă, vă povestesc un alt episod: Eram la un consult de rutină, la un medic specialist, într-o clinică privată. Alături de mine, un alt pacient, un bărbat la 60 de ani, a început să aibă probleme cardiace – aritmie, trepidaţii, chestii. Aflând, doctora a ieşit din cabinet, l-a ascultat la inimă şi l-a trimis pe spezele ei la un EKG de urgenţă în cadrul clinicii. După care s-a ajuns la punctul de inflexiune: „Ar trebui să te vadă chiar acum un cardiolog. Dar unde naiba să te trimit eu?” Cardiologul din clinica respectivă îşi terminase programul.. La spital nu era la ora aceea nici unul (cel puţin aşa ştia doctora, care lucra şi în Spitalul Mare, deci probabil ştia bine). „Iar la Urgenţe te trimit degeaba că stai 1.000 de ani”. Ca să nu fie confuzii – vorbesc de Spitalul de Urgenţă Constanţa – spital de Top 5 Cele mai Importante Instituţii Medicale în România. Mai departe, mai ştiu că asistentele, la solicitarea doctorei, au început să caute numere de telefon ale cardiologilor din Constanţa. Sper că domnul acela e acum sănătos. Sper şi vă urez şi dumneavoastră să fiţi sănătoşi. Şi să nu aveţi ghinionul să vi se facă rău într-unul din acele dese momente în care în spitalele Patriei nu există în tură doctorul de care aveţi nevoie. Constanţa şi România toată sunt în criză acută de medici specialişti, iar dacă prindeţi unul din acele momente, aveţi şanse bune să vă trageţi palton eco, din 4 şipci de brad. Pe care puteţi eventual să cereţi să vi se scrie „Je suis Lăzărescu. Domnul Lăzărescu”
Dacă moartea românească – absurdă şi lentă – nu v-a impresionat, vă propun o variantă mai rapidă – moartea în stil ucrainean. Acum vreo săptămână, avatarii lui Putin din aşa-zisa republică Doneţk, din aşa-zisa Noua Rusie, din aşa-zisa miliţie populară (în fapt nişte terorişti mai autentici decât toţi ăia pe care i-am avut noi la Revoluţie), s-au jucat cu nişte rachete. Nu au tras în Armata Ucraineană, nici în Aviaţia Ucraineană, nici măcar într-un avion al Malaesia Airlines. Nu. Rachetele lor au aterizat în oraşul Mariupol – pe stradă, în piaţă, în curtea şcolii, în casele şi apartamentele unor civili nevinovaţi. Ca dovadă că nimic nu e întâmplător, tirul cu rachete a fost reluat spre după amiaza zilei, cu aceeaşi ţintă – Mariupol şi alte căteva oraşe mai mici din vecinătate.
Din documentarea precedentelor articole despre terorism, ştiu că ceea ce s-a întâmplat la Mariupol se încadrează în categoria „terorism de stat”. În Mariupol nu existau obiective militare, deci singurul scop al atacării repetate a oraşului este acela de a induce teroare în rândul populaţiei civile – practic definiţia de manual a terorismului. Şi este vorba de „terorism de stat”, pentru că operaţiunea e condusă şi executată nu de către simpli indivizi sau organizaţii, ci de către un stat – fie că vorbim de Rusia, sau de marionetele ei est-ucrainene. La Doneţk şi Mariupol se foloseşte armament rusesc. Toţi şefii auto-proclamatelor republici din Donbass, toţi liderii militari şi politici ai „luptătorilor pentru libertate şi independenţă” sunt ofiţeri ai serviciilor de securitate ruse, cu misiuni anterioare în Groznia, Transnistria, Osetia, sau Crimeea. De luni de zile, aceştia ţin piept cu brio armatei ucrainene, folosind muniţii şi armament rusesc şi mii de „voluntari” ruşi. De partea cealată, liderii vestici s-au prins, în sfârşit, că regula nr. 1 a ruşilor este „Nu există nicio regulă” şi că negocierile cu Putin sunt la fel de eficiente pe cât au fost, acum 70 de ani, negocierile cu Hitler. Cu toate astea, nici unul dintre preşedinţii şi prim miniştrii Occidentului (care s-au încolonat la Paris împotriva terorismului jihadist) nu s-a grăbit să condamne atacurile împotriva civililor din Donbass şi Mariupol drept ceea ce sunt de fapt – atacuri teroriste. Cei drept, a te opune preşedintelui rus nu e totuna cu a te manifesta împotriva unui grup de 3 musulmani bezmetici, săraci şi – pe deasupra – morţi. Până se găseşte o soluţie, clubul preşedinţilor curajoşi a reşapat un vechi slogan: „Je suis Sancţiune”.
