„Va prezint pe unul din primii cinci sportivi ai României!”. Asa mi-a fost prezentat domnul Gheorghe Berceanu. I-am strâns mâna si m-am prezentat, la rândul meu. Domnul Berceanu a precizat ca introducerea pe care i-o facuse, politicos, presedintele Clubului Sportiv Mangalia, Ionel Luca, era exagerata – ca nu este între primii cinci sportivi ai tarii. Trebuie sa recunosc ca, la început, l-am crezut. Desi cariera sa sportiva de exceptie îi da dreptul sa fie mândru, Gheorghe Berceanu este un om modest, caruia nu îi place sa se laude cu realizarile sale. De altfel, când am început sa vorbim despre titlurile sale olimpice, mondiale si europene, campionul de lupte greco-romane a abordat un ton egal, povestindu-mi cariera sa de luptator cu simplitatea cu care un om obisnuit vorbeste despre serviciul sau. Pe masura ce discutam mai mult, ma cuprindea rusinea ca nu l-am recunoscut din prima si ca nu m-am înclinat respectuos când am dat mâna cu acest mare campion.
Un articol de RÃZVAN PETRE
Glorie si medalii
Gheorghe Berceanu s-a nascut în 28 decembrie 1949, la Cârna, judetul Dolj. A fost de 8 ori campion national la lupte greco-romane, la categoria 48 de kg, campion olimpic în 1972, la Munchen, vicecampion olimpic la Montreal, în 1976, campion european în 1970, 1972 si 1973, campion mondial în 1969, 1970 si vicecampion mondial în1975.
Practic, în perioada 1969 – 1976, Gheorghe Berceanu nu a avut adversar, atât în tara, cât si în lume, în întreaga sa cariera sportiva nefiind învins decât de arbitrii ce l-au descalificat pe nedrept, în finala olimpica si în cea a campionatelor mondiale, pentru a-i scoate câstigatori pe luptatorii sovietici.
Când vorbeste de scurta sa cariera sportiva, lui Berceanu îi place sa spuna ca altii au obtinut mai multe medalii si au participat la mai multe competitii ca el, trecând în plan secund palmaresul sau unic. Atunci când îi se aduce aminte ca 7 ani nu a cunoscut înfrângerea, el îsi vorbeste despre finala de la Montreal: „L-as fi învins pe rus, în ’76, chiar daca veneam dupa operatie de menisc, si nu îmi revenisem complet dupa ce facusem hepatita. Dar m-au descalificat arbitrii…”
Practic, în perioada 1969 – 1976, Gheorghe Berceanu nu a avut adversar, atât în tara, cât si în lume, în întreaga sa cariera sportiva nefiind învins decât de arbitrii ce l-au descalificat pe nedrept, în finala olimpica si în cea a campionatelor mondiale, pentru a-i scoate câstigatori pe luptatorii sovietici.
Când vorbeste de scurta sa cariera sportiva, lui Berceanu îi place sa spuna ca altii au obtinut mai multe medalii si au participat la mai multe competitii ca el, trecând în plan secund palmaresul sau unic. Atunci când îi se aduce aminte ca 7 ani nu a cunoscut înfrângerea, el îsi vorbeste despre finala de la Montreal: „L-as fi învins pe rus, în ’76, chiar daca veneam dupa operatie de menisc, si nu îmi revenisem complet dupa ce facusem hepatita. Dar m-au descalificat arbitrii…”
De la Craiova, la Steaua
Gheorghe Berceanu si-a început viata sportiva la vârsta de 15 ani, la clubul Electroputere, din Craiova, unde a fost descoperit de antrenorul Ilie Marinescu. Dupa ce a câstigat titlul mondial, la vârsta de 20 de ani, în 1969, a fost transferat la Steaua. Despre transferul sau la Steaua, Berceanu povesteste: „Pe atunci se faceau tabele cu cei mai buni sportivi, din care îsi alegeau Steaua si Dinamo. Un an lua Steaua cel mai bun sportiv de pe lista, anul urmator – Dinamo. În ’69 a fost rândul Stelei, si m-a luat pe mine…”
Dupa retragerea din cariera sportiva, Gheorghe Berceanu a ramas, ca antrenor, la lotul national. A continuat sa activeze în cadrul clubului Steaua, unde este respectat si iubit. Revolutia l-a prins la unitate, fiind unul dintre sportivii ce au avut în sarcina apararea Stadionului Ghencea si a bazei sportive a echipei militare. Cu ocazia inaugurarii lucrarilor la Muzeul Clubului, Berceanu a donat una din medaliile sale de aur.
Pentru activitatea sa a primit titlul de Sportiv Emerit, iar în anul 2000 i s-a decernat Ordinul National „Pentru Merit” în grad de Cavaler – în semn de recunoastere a meritelor sale sportive si al prestigiului pe care l-a adus României.
Dupa retragerea din cariera sportiva, Gheorghe Berceanu a ramas, ca antrenor, la lotul national. A continuat sa activeze în cadrul clubului Steaua, unde este respectat si iubit. Revolutia l-a prins la unitate, fiind unul dintre sportivii ce au avut în sarcina apararea Stadionului Ghencea si a bazei sportive a echipei militare. Cu ocazia inaugurarii lucrarilor la Muzeul Clubului, Berceanu a donat una din medaliile sale de aur.
Pentru activitatea sa a primit titlul de Sportiv Emerit, iar în anul 2000 i s-a decernat Ordinul National „Pentru Merit” în grad de Cavaler – în semn de recunoastere a meritelor sale sportive si al prestigiului pe care l-a adus României.
Modestie de aur
Desi, pe vremea când Gheorghe Berceanu realiza performante unice în luptele greco-romane, România se lauda ca traieste Epoca de Aur, performantele sportive erau premiate ridicol. Gheorghe Berceanu îsi aminteste ca pentru medalia de aur la Europene, premiul era de 3000 de lei, pentru Mondiale – 10.000 de lei, iar pentru aurul olimpic – 15.000 de lei. „Impozabili!”, adauga maestrul. Pentru comparatie, salariul pe care îl primea un locotenent în cadrul MApN (la venirea la Steaua a fost încadrat, mai întâi, ca sergent) era de 2500-3000 de lei; deci, un salariu – premiu pentru medalia de aur la Europene…
Cunoscându-l mai bine pe Berceanu, am avut ocazia sa aflu mai multe despre perioada când el si luptatorul Nicolae Martinescu (categoria 100 kg), alaturi de „flotila de aur” a lui Ivan Pataichin faceau legea în sportul mondial, aducând zeci de medalii României. Si am fost rusinat, pentru ca nu am realizat de la început cu ce mare campion am dat mâna.
Gheorghe Berceanu a fost prezentat în câteva rânduri ca un om care „nu a avut darul vorbirii, dar a avut darul performantei”. O afirmatie partial adevarata – a avut darul performantei, dar nu îi place sa se laude cu asta…
Cunoscându-l mai bine pe Berceanu, am avut ocazia sa aflu mai multe despre perioada când el si luptatorul Nicolae Martinescu (categoria 100 kg), alaturi de „flotila de aur” a lui Ivan Pataichin faceau legea în sportul mondial, aducând zeci de medalii României. Si am fost rusinat, pentru ca nu am realizat de la început cu ce mare campion am dat mâna.
Gheorghe Berceanu a fost prezentat în câteva rânduri ca un om care „nu a avut darul vorbirii, dar a avut darul performantei”. O afirmatie partial adevarata – a avut darul performantei, dar nu îi place sa se laude cu asta…
