Tezaurul “păgân”, mormântul lui Ovidius şi alte taine ale Constanţei vechi
Oraşul antic Tomis, ctitorit de grecii din Milet în urmă cu mai bine de 2600 de ani, este astăzi suprapus de moderna Constanţa, ceea ce face adesea imposibilă descoperirea unor vestigii arheologice importante. De cele mai multe ori, doar hazardul (transpus ironic în săpături pentru fundaţiile unor vile de lux sau în lucrări de reparaţii la reţelele de utilităţi) ajunge să contribuie la dezvăluirea unor crâmpeie din poveştile milenare ale cetăţii antice. Locuim deasupra unor ruine cu o istorie impresionantă, dar adesea, uităm de această moştenire extraordinară, poate şi pentru că, în fapt, doar un procent ridicol din vestigiile Tomisului de odinioară, a fost, până în prezent, cercetat de către specialişti. Vechea urbe miletiană, devenită ulterior o mare cetate a Imperiului Roman (din zona Pontului Euxin) ascunde încă numeroase taine, pe care probabil nu le vom afla niciodată. Descoperiri întâmplătoare din trecut nu au făcut altceva decât să nască noi întrebări, la care nu putem afla încă răspunsurile cuvenite.
Un articol de Cristian CEALERA
Unde este cetatea ?
Puţini constănţeni ştiu cum s-a dezvoltat practic oraşul în care locuiesc astăzi. În jurul anilor 600 î.H, colonişti din Miletul grecesc au întemeiat aici mai întâi un port de escală, iar apoi un emporion, târg în care puteau face diverse tranzacţii comerciale cu populaţia băştinaşă. La acea vreme, Tomisul era situat doar în vârful promontoriului cunoscut astăzi sub numele de Peninsulă. De altfel, singurele dovezi ale locuirii greceşti de secol VII au fost descoperite în zona Catedralei (Arhiepiscopie), acolo unde a şi fost încropit un mic parc arheologic care conţine ruine ale unor locuinţe. Timp de mai bine de un mileniu, în ciuda dezvoltării sale, Tomisul nu a depăşit niciodată la Nord limitele Pieţei Ovidiu. Este adevărat, se întindea însă câţiva kilometri pe pământul „revendicat” acum de Marea Neagră. Locuinţe numeroase erau şi dincolo de Cazino, dar şi în partea în care astăzi găsim Plaja Modern sau Portul Turistic Tomis. Turiştii care vin la Constanţa admiră Parcul Arheologic din zona Casa Albă şi zidul de incintă cu cele două porţi de acces, situate pe Bulevardul Ferdinand. Ironic este că această limită a urbei antice nu are nicio legătură cu oraşul grecilor sau cu cel al poetului Ovidius, ci datează din secolul VII d.H (epoca romano-bizantină), de pe vremea reconstrucţiilor lui Iustinian. Mai bine de un mileniu aşadar, Tomisul nu a depăşit graniţa Peninsulei. Marea poartă a cetăţii din acea vreme a fost descoperită în zona Dragoş Vodă (zona Ibis), un perimetru ignorat astăzi şi foarte puţin cercetat. Oricum, fie că vorbim de oraşul coloniştilor, de cel al lui Ovidiu sau de cel al reconstrucţiei iustiniene, trebuie să recunoaştem că Tomisul era destul de mic ca întindere, atunci când îl comparăm cu Constanţa modernă. Numeroasele cartiere ale oraşului modern erau acum două milenii în afara zidurilor cetăţii (extra-muros). În cartiere precum Coiciu, Kilometrul 4-5 sau Tomis Nord se găseau aşezări civile ale geţilor, sciţilor, ilirilor sau chiar, la un moment dat, ale celţilor care se pripăşiseră în zonă, pierduţi în timpul marii migraţii ale neamului lor (sec III-I î.H).
Fortuna (tezaurul păgân)
Atunci când vorbeşti despre istoria Tomisului şi despre vestigiile descoperite, automat faci referire la Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa (MINAC) şi la Camera Tezaurului, cea care adăposteşte cele mai de preţ piese. Constanţa se laudă cu statuia lui Glykon (unică în lume), cu grupul statuar Fortuna şi Pontos (o adevărată emblemă a oraşului) cu reprezentări ale zeiţelor Nemesis, Cybele şi Selene, sau cu cea a zeului Hermes. Divinitatea Mithras răpunând taurul sau plăcile votive cu deja celebrul Cavaler Trac întregesc această comoară a Muzeului. Ce se cunoaşte mai puţin este faptul că toate aceste piese de excepţie (în total 24) au fost descoperite toate într-un singur loc şi tot datorită norocului (!). În primăvara anului 1962, în zona Gara Veche, strada Traian, se lucra de zor la scoaterea unor şine de cale ferată. Săpăturile au condus la descoperirea unui cap de statuie, care ieşise din pământul care îi fusese ascunzătoare timp de aproximativ 1700 de ani. Era capul statuii zeiţei Fortuna (a Norocului). S-a continuat săpătura şi s-a descoperit întregul tezaur, piesele fiind toate grupate pe o platformă zidită. Ne punem automat întrebarea cum au ajuns acolo toate acele comori. Ele au fost datate ca fiind de secol II –III, dH. Pentru că sunt divinităţi greco-romane, asiatice, egiptene şi băştinaşe, cel mai probabil ele au fost ascunse de cineva în secolele IV-V, atunci când, odată prigonitul creştinism ajunsese religie de stat şi începuse, la rândul său, să prigonească culte considerate păgâne. Un necunoscut, probabil preot al uneia dintre credinţele intrerzise, a decis să ascundă toate aceste comori, pentru a nu fi distruse şi făcând astfel, fără să ştie, un cadou minunat urbei constănţene.
Mormântul lui Ovidius
Constanţa se laudă cu faptul că marele poet Ovidius a locuit (e drept, forţat de împăratul Augustus) pe aceste tărâmuri în ultimii săi ani de viaţă (8-17 sau 18 dH). A scris aici două dintre operele sale, Tristele şi Ponticele şi a fost înmormântat cu mare fast în apropierea oraşului, chiar lângă porţile cetăţii (ante oppidimi portam), poartă care aşa cum menţionam mai devreme, era cea din zona Dragoş Vodă. Trupul său a fost incinerat şi depus în necropola din apropiere, aşa cum era obiceiul acelor vremuri. În afară de unele menţiuni ale istoricilor antici şi de detalii date de poet în operele sale, povestea sa la Tomis conţine numeroase necunoscute, ceea ce a condus la controverse şi polemici. Locaţia mormântului său rămâne un secret, iar amatorii de exagerări au profitat de acest lucru, inventând tot felul de poveşti. În mod normal, sarcofagul ar trebui să se afle în apele mării, pentru că foarte probabil, necropola de altădată a fost, de-a lungul secolelor, acoperită de apele Pontului. În urmă cu câțiva ani s-a efectuat o expediţie de cercetare subacvatică, dar nu s-a descoperit nimic, poate şi pentru că zona cercetată nu a fost îndeajuns de mare.
Eşecul acestor cercetări a reaprins însă flacăra controversei. Unii entuziaşti au mers pe teoria potrivit căreia Ovidiu ar fi fost înmormântat pe drumul dintre Tomis şi actualul oraş Ovidiu. Nu există nicio logică în acest sens, fiind greu de crezut că Tomisul şi-ar fi dus unul din cetăţenii de seamă într-o zonă străină, aflată cam la 10 kilometri distanţă. Teoriile romantice, dar absurde au mers până acolo încât s-a spus că poetul Ovidiu ar fi fost înmormântat pe insula ce îi poartă numele, unde ar fi plantat cu mîna sa, în timpul vieţii, doi stejari care există şi astăzi. Evident, dacă mergi pe Insula lui Ovidiu nu vei găsi niciun stejar mai vechi de 3-400 de ani, dar până la urmă, povestea sună bine şi amatorii de poveşti nu au nevoie şi de dovezi… Dorinţa românilor de a-l cinsti pe marele poet i-a facut la un moment dat pe unii chiar şi să-i inventeze un mormânt. Astfel, prin anii 50-60, în zona Gării Vechi a fost descoperit un sarcofag misterios, care data din perioada Tomisului roman. Imediat, entuziastii s-au grăbit să declare că ar fi vorba despre sarcofagul lui Ovidius, dar a fost doar o teorie absurdă, fără nici un fel de bază reală, singurul lucru comun cu moartea poetului fiind faptul că „mormântul” provenea aproximativ, din aceeaşi perioadă. Se ştie că la Tomis, poetul din Sulmona a scris şi câteva poeme în limba băştinaşilor. Aceste “Gaetice” ale lui Ovidiu nu au fost descoperite iar acest lucru adânceşte misterul din jurul vieţii “tomitane” a artistului latin. Toate aceste mistere au permis însă noi speculaţii, una dintre acestea mergând atât de departe, până la a-i inventa lui Ovidius o concubină geto-daca şi chiar posibile progenituri. Ce este însă cert este faptul că “Ovidius la Tomis” rămâne un subiect cu multe necunoscute, care ar putea să fie imposibil de descifrat. Poate totuşi, zeiţa Fortuna, cea care ne-a adus preţiosul Tezaur Antic va face şi de această dată vreo minune şi ne va ajuta să aflăm secretele lui Publius Ovidius Naso…
