Evenimentele triste din capitala Franţei au fost exploatate rapid de serviciile secrete din România şi nu numai, pentru ca acestea să îşi impună agenda de modificări legislative care să le dea puteri fără precedent. În acest scop, atacurile din Paris, care au foarte puţine elemente comune cu atacurile teroriste, au fost ridicate la acelaşi rang cu atentatul de la 11 septembrie 2001.
Un articol de Răzvan PETRE
Filmul evenimentelor
În 7 ianuarie 2015, doi atacatori au intrat în arhiva publicaţiei Charlie Hebdo, pe strada Nicolas-Appert, numărul 6. Realizând că au greşit adresa, ei au mers apoi la numărul 10 pe aceeaşi stradă, unde se afla redacţia revistei. După ce au tras o salvă împotriva potenţialilor paznici aflaţi la intrare, au mers la etaj, unde se desfăşura şedinţa de redacţie. L-au identificat pe redactorul-şef, apoi l-au executat. Au urmat alţi jurnalişti şi caricaturişti prezenţi în redacţie. Atacatorii nu au ucis două femei – cea care a fost forţată să le deschidă poarta clădirii şi încă o angajată a revistei, căreia ei i-au spus că o cruţă pentru că este femeie.
După ieşirea din redacţie, atacatorii au mai ucis un poliţist, apoi au fugit. Pe parcursul acelei zile şi a următoarei, ei au furat sub ameninţarea armei două maşini şi au jefuit o benzinărie. Urmăriţi, au schimbat focuri de armă cu poliţia, după care s-au refugiat într-o tipografie. Aici au lăsat să plece un client şi, deşi l-au reţinut pe patron, s-au purtat uman cu el, acesta declarând că nu a avut niciodată senzaţia că atacatorii intenţionau să îi facă rău. De altfel, cei doi fraţi nu s-au folosit de patronul tipografiei ca de un scut uman, sau ca marfă de schimb într-o eventuală negociere. În final, atacatorii au ieşit din clădire trăgând aiurea, într-un gest sinucigaş.
În paralel, după atacul din redacţia Charlie Hebdo, un alt atacator a ucis o agentă a poliţiei locale, iar în 9 ianuarie a luat cu asalt un magazin evreiesc din Paris. Ulterior s-a dovedit că el mai rănise cu un foc de pistol un bărbat care făcea jogging, în ziua în care avusese loc masacrul de la Charlie Hebdo. În atacul de la magazin au murit patru persoane, iar criza s-a terminat cu asaltul poliţiei, care a eliberat ostaticii şi l-a omorât pe atacator – Amedy Coulibaly.
Teroriştii din parc
Încă din timpul incidentelor, oficialii francezi (dar şi cei din alte state), precum şi unele organe mass media au prezentat incidentele ca fiind „un atac tertorist coordonat”. Realitatea însă demonstrează contrariul.
De exemplu, s-a vorbit despre modul profesionist în care au procedat fraţii Kouachi – atacatorii de la Charlie Hebdo. S-a invocat faptul că cel puţin unul dintre ei ar fi fost antrenat de Al Qaeda, în Yemen. Această informaţie a fost livrată de angenţia de presă britanică Reuters. La rândul lor, Reuters citează un membru al serviciului secret yemenit, bineînţeles anonim. Dacă pot fi luate drept serioase informaţiile prezentate de acest individ anonim, care poate (până la proba contrarie) să nici nu existe, vă las pe dumneavoastră să judecaţi. Ar mai fi de adăugat că, protrivit acestui mic securist yemenit, unul din fraţi ar fi fost antrenat în Yemen trei zile, în 2011. La o privire atentă, această afirmaţie aruncă în aer teoria teroriştilor super-antrenaţi, pentru că trei zile de antrenament, acum trei ani, nu pot face, dintr-un băiat – un soldat, peste noapte.
O altă tâmpenie prezentată ca dovadă clară a pregătirii din timp a atentatului a fost ideea că „iată – teroriştii ştiau că e şedinţă de redacţie şi că o să găsească toate victimele la un loc”. În realitate, însă, fraţii Kouachi erau atât de bine coordonaţi încât au greşit adresa, nimerind iniţial în altă clădire aparţinând Charlie Hebdo. În plus, ei nu îşi conşteau prea bine nici principala lor ţintă – pe redactorul-şef. Intraţi în redacţie, au întrebat cine este Stephane Charbonnier, înainte de a-l identifica şi executa. Toate acestea indică faptul că nici ei şi nici altcineva nu supravegheaseră locaţia şi ţintele atacului, că luaseră adresa din revistă, sau din cartea de telefoane şi că faptul că i-au prins pe toţi caricaturiştii la un loc e mai degrabă un fel de noroc chior.
Atât fraţii Kouachi, cât şi Coulibaly erau membri ai Filierei Buttes-Chaumont. Această denumire identifică grupul de tineri musulmani ce mergeau la moscheea din zona sus-amintită, şi care făceau în parcul Buttes-Chaumont exerciţii fizice ce semănau al naibii de bine cu pregătirea militară – motiv pentru care ei au intrat prima oară în atenţia serviciilor secrete fraceze. Această filieră ar putea demonstra mai degrabă că atacatorii erau autodidacţi, sau că ar fi fost cel mult antrenaţi de grupări locale. Cum varianta oficială a fost cea a unui atac terorist coordonat din Străinătate, autorităţile franceze şi presa credulă (sau aflată pe ştatul de plată al serviciilor) au preferat să justifice totul prin cele 3 zile în Yemen, în locul variantei mult mai probabile, cea cu Buttes-Chaumont.
O ciorbă de potroace, prezentată ca „atac coordonat”
Teoria atacului coordonat mai are nenumărate hibe. Cea mai evidentă este aceea că fraţii Kouchi s-au revendicat ca fiind din partea Al Qaeda din Yemen (ei l-au numit pe Anwar al Awlaki – şeful Al Qaeda din Yemen, ucis în 2011 şi care ar fi putut comanda atentatele de pe lumea cealaltă), în timp ce Coulibaly s-a declarat răboinic al Statului Islamic (ISIS). Problema e că Al Qaeda şi ISIS se urăsc de moarte – s-au dezis una de alta, s-au acuzat reciproc de atrocităţi şi de încălcarea Coranului etc.
Mai mult, faptele şi declaraţiile atacatorilor îi plasează în poziţii diametral opuse. Fraţii Kouachi i-au ucis pe cei de la Charlie Hebdo pentru a răzbuna onoarea Profetului, după care s-au războit cu poliţia şi au cruţat pe toţi ceilalţi, declarând „noi nu ucidem civili”. Coulibaly, în schimb, a tras la întâmplare: a rănit un alergător, a împuşcat pe la spate o agentă a poliţiei comunitare care nu îl văzuse şi nu reprezeta o ameninţare, apoi a luat cu asalt un magazin de cartier. Un alt fapt bizar este că fraţii Kouachi nu l-au pomenit pe Coulibaly, în timp ce acesta s-a lăudat că sunt coordonaţi şi că el acţionează împreună cu fraţii. Coulibaly a dat o declaraţie confuză: „Ei (n.r. – fraţii Kouachi) atacau la Charlie, iar eu atacam poliţia” După ce i s-ar fi atras atenţia că realitatea era pe dos – fraţii Kouachi erau cei care se aflau de două zile în război cu poliţia, în timp ce Coulibaly vorbea cu presa în timpul luării de ostatici civili – el şi-a schimbat declaraţia. Sucindu-se la 180 de grade, el ar fi afirmat, hodoronc-tronc, că atacase magazinul „pentru a-i proteja pe palestinieni de evrei” – o tâmpenie inventată, pentru că un magazin din Paris, cu angajaţi şi clienţi de diferite etnii şi toţi rezidenţi francezi, nu poate reprezenta o ameninţare pentru cei din Palestina.
Terorişti şi nu prea
Atacul de la Charlie Hebdo şi celelalte puse în legătură cu el nu au multe din elementele cunoscute ale terorismului. Bunăoară, un element comun al tuturor incidentelor catalogate oficial ca „terorism” este acela că sunt vizate simboluri ale puterii oficiale sau economice şi, în subsidiar, este atacat sentimentul de siguranţă publică al populaţiei (noţiunea de „terorist” provinde din faptul că el creează teroare în rândul populaţiei). La 11 septembrie, au fost atacate simboluri ale puterii economice şi militare a SUA. În atentatele de la Madrid şi Londra a fost vizată infrastructura de transport ce asigură funcţionarea celor două oraşe şi care e utilizată de toţi cetăţenii.
Prin comparaţie, atacul de la Charlie Hebdo se încadrează mult mai bine în categoria asasinatului – fraţii Kouachi l-au vizat în principal pe Charb – aflat pe Lista Morţii a mai multor organizaţii musulmane radicale – şi în subsidiar pe ceilalţi umorişti care, în viziunea lor, atentaseră la onoarea Profetului. După ce s-au „achitat” de această sarcină, cei doi şi-au pierdut rostul, oscilând între a fugi de poliţie şi a provoca o confruntare care să le permită să moară ca „martiri”.
De partea cealaltă, atacurile lui Coulibaly se încadrează perfect în ceea ce anglo-americanii numesc „killing spree” (termen greu de tradus, similar dar nu identic cu „crime în serie” şi care ar însemna ceva de genul „orgie criminală”). Individul a tras la întâmplare pe stradă, apoi a provocat o criză a ostaticilor, într-un magazin vizat pentru că era evreiesc. În Franţa, SUA, Marea Britanie etc., au avut loc în ultimii 10 ani zeci de incidente similare, în care câte un individ înarmat a ucis în succesiune rapidă mulţi oameni, acest derapaje criminale fiind cauzate de episoade maniacale, sau de frustrări de ordin personal, social, politic, sau economic. Atacurile lui Coulibaly au mai multe în comun cu „masacrul de la coafor” din România, decât cu un „11 septembrie”. În acel masacru, un angajat MAI gelos şi instabil psihic şi-a ucis soţia care îi intentase divorţ şi îşi luase un iubit, după care a împuşcat alte 5 femei din coaforul Perla, unde îşi surprinsese victima. Deşi este probabil inutil, menţionez că nici „masacrul de la coafor”, nici celelalte incidente similare din SUA, Marea Britanie sau Franţa nu au fost catalogate ca „terorism”.
Singura diferenţă majoră între acele incidente şi atacurile lui Coulibaly este aceea că „teroristul” de la magazinul evreiesc a făcut declaraţii presei şi a şi lăsat un mesaj înregistrat în care se prezenta ca „războinic ISIS” – informaţie care nu a putut fi verificată până în ziua de azi.
Terorist, sau nu?
În ultimii 20 de ani, ONU s-a referit la atentatele teroriste ca fiind „acte criminale care au ca efect scontat inducerea unei stări de teroare în rândurile publicului general, sau al unei anumite categorii de cetăţeni”. După cum se poate observa, atacurile de la Paris nu se pupă cu această definiţie – fraţii Kouachi i-au asasinat pe editorii Charlie Hebdo, apoi s-au hârjonit armat cu poliţia, în timp ce Coulibaly s-a baricadat în magazinul evreiesc, de unde îi era şi lui destul de clar că nu va mai ieşi viu. Nicio asemănare cu 11 septembrie sau cu atentatele de la Londra şi Madrid, unde milioane de oameni s-au temut luni de zile să se suie în metrou, sau în tren, sau pur şi simplu să iasă pe stradă. În ambele situaţii de la Paris se ştia cine sunt atacatorii, iar aceştia s-au îndreptat direct spre o confruntare fatală cu forţele de ordine. În timpul ăsta, starea de teroare a fost întreţinută de bâlbele poliţiei franceze şi de ştirile panicoase ale presei din Hexagon, ce începuseră să aducă cu cele propagate pe calea undelor din Studioul 4 al TVR, în zilele Revoluţiei din 89. Singurul element comun dintre atacuri şi definiţia ONU este acela că, deşi nu a fost menţionat direct, se putea deduce indirect că cei care publică caricaturi cu Profetul Mohamed trebuie să se teamă pentru viaţa lor. Dar acest lucru nu era o noutate, după sute de ameninţări şi proteste violente şi chiar şi un atac cu cocktail Molotov asupra redacţiei Charlie Hebdo, în urmă cu doi ani.
În afară de poziţia semioficială a ONU, terorismul a mai fost definit şi de către alte entităţi şi persoane, elemente comune ale acestor definiţii fiind: Caracter violent; scop politic; intenţia de a determina ca grupul-ţintă, sau ca statul în care se petrec atentatele să facă, sau să nu mai facă ceva (vezi atentatele de la Madrid, revendicate ca fiind un semnal că Spania trebuie să se retragă din coaliţia din Afganistan/Irak); intenţia de a cauza teroare în rândul grupului-ţintă sau al populaţiei generale; coordonarea acţiunilor de către o organizaţie cu o structură de comandă bine definită (criteriu ce ar trebui să deosebească atentatele teroriste de crimele comise fără coordonare, de către indivizi care sunt „fani” radicali ai unei cauze).
În legislaţia românească, definiţia terorismului vizează faptele de omor, ameninţare, privare de libertate, distrugere etc., săvârşite în condiţii în care se aduce atingere gravă unei ţări sau unei organizaţii internaţionale, dacă au ca scop intimidarea populaţiei sau influenţarea deciziilor autorităţilor, sau destabilizarea structurilor politice fundamentale ale unui stat. Esenţial este că legea română face această distincţie – e terorism, numai dacă e îndreptat împotriva Statului, sau a UE, NATO, ONU etc.
După cum se vede, atacurile de la Paris şi mai ales cel din redacţia Charli Hebdo nu se prea încadrează nici în aceste definiţii. Dacă motivaţia religios-vindicativă a fraţilor Kouachi poate fi asimilată unui scop politic, iar caracterul violent al crimelor nu poate fi tăgăduit, toate celelalte criterii lipsesc: Intenţia de a determina o schimbare în politica Franţei e absentă, iar cea de a crea teroare nu e evidentă în cazul fraţilor Kouachi, care după atacul ţintit împotriva redactorilor de la Charlie nu mai atacă niciun civil, deşi au la dispoziţie două zile şi mii de ocazii ca să o facă. Coordonarea atacurilor de către un grup bine organizat este un alt element care lipseşte. La circa 48 de ore după atacuri, mai multe persoane ce au oarece legături cu Al Qaeda sau ISIS au lăsat să se înţeleagă că fie una, fie cealaltă organizaţie ar fi fost implicată cumva în „atententatele” de la Paris. Aceste afirmaţii au fost catalogate chiar şi de către CIA ca având o credibilitate extrem de redusă. Avem astfel o premieră a ultimilor 20 de ani – un aşa-zis „atentat terorist de amploare” care nu e revendicat de nimeni.
Oricine poate fi terorist
Pe lângă încercările enumerate mai sus, au mai fost scrise sute de cărţi şi eseuri în tentativa de a defini terorismul. Autori cu scaun la cap au concluzionat, la capătul efortului, că e imposibil de a găsi o frază care să descrie corect şi complet acest termen.
Istoria a consemnat zeci de exemple, în ultimii 50 de ani, când grupuri şi persoane numite de adversarii politici „terorişti” se prezentau ei îşişi ca fiind „luptători pentru libertate”. De asemenea, sunt numeroase cazurile în care state, organizaţii şi indivizi se numesc reciproc „terorişti”.
Cel mai proaspăt exemplu în acest sens este dat de confruntarea din estul Ucrainei. Aici, oficialităţile de la Kiev îi identifică pe separatişti ca fiind terorişti. În acelaşi timp, Vladimir Putin nu a ezitat să menţioneze că soldaţii ucraineni capturaţi de forţele ruse nu sunt prizonieri de război, ci „terorişti care intenţionau să desfăşoare activităţi teroriste pe teritoriul Federaţiei Ruse”. În funcţie de unghiul din care priveşti conflictul, toţi (sau oricare din combatanţi) sunt terorişti.
Pentru serviciile secrete şi liderii care duc aşa-zisul „război împotriva terorii”, acesta este un cuvânt perfect. În lipsa unei definiţii clare şi general acceptate, oricine şi orice gest poate fi etichetat ca fiind „terorist”. Chiar şi un cetăţean care scapă un vânt într-un autobuz aglomerat – în măsura în care există minime indicii că fapta sa a fost premeditată!
