În urma masacrului din redacţia Charlie Hebdo două lucruri sunt certe: Pentru început, li se va da şi mai multă apă la moară anti-imigrationiştilor şi extremiştilor de tot felul, apoi noul război împotriva terorii care va cuprinde, de data aceasta, Europa, va însemna o putere sporită a serviciilor secrete şi un control mai strict al instituţiilor de forţă asupra vieţii private şi a libertăţii de expresie. În numele sloganului „Je suis Charlie”, vor fi sugrumate chiar drepturile şi ideile pentru care militau cei de la Charlie Hebdo.
Un articol de Răzvan PETRE
Înainte de a explica, simt că e necesar să fac un rezumat al poveştii Charlie versus Islam, aşa cum am reuşit să o înţeleg eu după o noapte de documentare. Primul episod s-a consumat în 2006, când Charlie a republicat caricaturile cu profetul Mohamed apărute anterior într-un ziar danez, şi care provocaseră deja un imens scandal la nivel mondial. Fac o paranteză la paranteză – aura de salvator naţional asumată de Cristian Tudor Popescu, ce ne-a reamintit că tristul Club Român de Presă, cu el în frunte şi la îndemnul său, a recomandat ca respectivele caricaturi să nu fie publicate în România, e ridicolă. Cei de la Charlie Hebdo nu numai că au republicat respectivele imagini, dar au şi adăugat o duzină de creaţii proprii, printre care şi o caricatură (semnată de Cabu – unul din cei ucişi deunăzi) pe prima pagină, în care profetul Mohamed spunea „E greu să fii adorat de atâţia (cuvânt obscen)”. Ce au făcut atunci francezii, inclusiv denumirea musulmanilor cu un cuvânt obscen ce descrie un orificiu, a fost mult mai rău decât o eventuală republicare în presa românească a caricaturilor daneze – de unde şi ridicolul pretenţiilor lui CTP.
Pentru Charlie Hebdo, acesta a fost doar începutul. După publicarea seriei de caricaturi, ei au fost acţionaţi în justiţie de o serie de organizaţii pro-musulmane, care au reclamat ilustraţiile şi textele lor ca fiind rasiste. În cadrul procesului, în sala de judecată a fost citită o scrisoare a lui Nicolas Sarkozy – politician de centru-dreapta, pe atunci ministru de interne şi viitor preşedinte – prin care acesta îi încuraja pe cei de la Charlie Hebdo în numele libertăţii de expresie. Pe parcursul acestui proces deja excesiv de politizat şi-au mai manifestat sprijinul pentru Charlie şi Francois Hollande (actualul preşedinte, socialist) şi Francois Bayrou (etern candidat la prezidenţiale din partea Partidului Mişcarea Democrată – centrist). Încurajaţi de sprijinul politicienilor din toate partidele mari ale Franţei, dar şi de publicitatea imesă dobândită de pe urma caricaturilor cu Mohamed şi a procesului ulterior, editorii de la Charlie Hebdo i-au dat înainte. Din 2006 şi până deunăzi, ei au mai publicat zeci de caricaturi având ca subiect Islamul, liderii religioşi musulmani şi Profetul. Ei au redenumit revista pentru un număr „Charia Hebdo” (aluzie la Sharia – legea islamică), l-au trecut în glumă pe profetul Mohamed ca redactor-şef al revistei, iar rubrica ţinută de Charb – adevăratul redactor-şef – se intitula „Fatwa Ayatolahului Charb”. Merită menţionată o serie de caricaturi cu Mohamed gol-puşcă, puse în revistă fix după lansarea filmului „Inocenţa musulmanilor”, în ceea ce pare a fi o încercare de a repeta succesul avut cu ocazia precedentei controverse – cea a caricaturilor daneze.
Per ansamblu, editorii Charlie Hebdo (câţiva dintre ei acţionari la revistă) au vândut milioane de exemplare şi au făcut bani buni de pe urma atitudinii lor anti-islamiste, într-o perioadă de criză pentru presă. Iar această atitudine a lor a fost încurajată de toţi liderii politici francezi de la Jaques Chirac încoace. Felul în care au luat în derâdere, repetat, legea islamică, naţiunile musulmane şi pe profetul Mohamed, depăşeşte cu foarte, foarte mult orice alt demers similar întreprins de vreo persoană sau de vreo altă publicaţie. Cei de la Charlie nu au fost nişte jurnalişti aleşi la întâmplare, pentru că îşi exercitau libertatea de expresie. Ci, prin acţiunile lor din ultimii 10 ani, ei s-au făcut singuri ţinta nr. 1 a extremiştilor islamici, fapt de confirmat de miile de ameninţări primite şi de tentative de atentat puse la cale împotriva lor. La o privire atentă, veţi observa că aici nu prea e vorba de presă, de libertatea de expresie, sau de multiculturalism. Ci de nişte umorişti care, de dragul faimei şi al banilor şi-au căutat-o cu lumânarea. Şi de nişte autorităţi franceze care au considerat că o gardă de doi poliţişti poate apăra ţinta nr. 1 a teroriştilor. Şi de nişte servicii secrete – inclusiv SRI-ul nostru – care nici nu au aşteptat să se răcească cadavrele umoriştilor, pentru a ne împunge în coaste cu necesitatea unor măsuri de limitare a libertăţilor individuale, de dragul luptei anti-tero.
Masacrul de la Paris a avut deja două prime efecte – manifestaţii de susţinere a a ziariştilor şi manifestări xenofobe. În următoarele luni va creşte sensibil numărul atacurilor împotriva musulmanilor şi a imigranţilor, per ansamblu. Pe termen lung, va spori influenţa partidelor de dreapta şi mai ales a celor de extremă dreaptă – ca Frontul Naţional al lui Jean Marie Le Pen.
În paralel, aşa cum a anunţat deja Comisia Europeană, vor fi sporite măsurile antiteroriste. Asta ar putea însemna bugete mai mari pentru armată şi serviciile secrete, activitate intensă de interceptare şi filtrarea automată a comunicaţiilor (telefonie, internet) şi o reducere a drepturilor civile, în favoarea unui control anti-tero mai strict.
În felul acesta, se vor duce dracului multe din valorile pentru care a militat gaşca de bătrâni comunişti care a fondat Charlie Hebdo. Simpatizanţi şi susţinători pe faţă ai Partidului Socialist şi ai Partidului Comunist Francez, cei de la Charlie erau duşmani declaraţi ai Frontului Naţional al lui Le Pen şi al celorlalţi extremişti de dreapta – exact forţele politice care vor câştiga capital de pe urma masacrului din Paris. O altă atitudine comună a celor de la Charlie era anti-militarismul. De altfel, printre finanţatorii şi fondatorii actualei ediţii a revistei figura şi Renaud Sechan – muzician folk şi rock de toată stima, care prin versurile sale condamna abuzurile autorităţilor, armata şi liderii săi (pe De Gaulle, de exemplu, îl alinta cu apelativul „Mareşalul asasin”). Odată cu noul război împotriva terorismului ce va fi declanşat la nivel european şi mondial, băieţii ăia în uniforme pe care gaşca Charlie îi detesta cel mai abitir vor fi cei care ne vor spiona telefoanele, mailurile şi chiloţii. Iar când îi vom întreba ce caută şi cine sunt, ei vor răspunde, zâmbind „Je suis Charlie”.
