Orice film de acțiune de la Hollywood urmează o rețetă a succesului garantat: Succesiune rapidă de scene și imagini, explozii și bubuituri, suspans și discursuri eroice. După vizionarea filmului, prima impresie e „Wow – ce tare!”. După care, dacă rememorezi scenele și încerci să găsești o logică în succesiunea evenimentelor, descoperi că ea lipsește cu desăvârșire. Exploziile din film au fost superbe, dar eroul s-ar fi putut descurca și fără ele. Iar întreaga desfășurare a evenimentelor e salvată de niște elemente complet ilogice (eroul negativ, în loc să îi traga un glonț în cap eroului pozitiv, se decide să se bată cu pumnii; sau tipii răi, care au pus bombe în toată clădirea, lasă o bombă și detonatorul aferent la îndemâna eroului pozitiv, care se folosește de ele pentru a-i lichida etc. etc.)
Un articol de Răzvan PETRE
Puciul din Tucia a semănat binișor cu un film de la Hollywood – difuzat la oră de maximă audiență, desfășurat noaptea, în condiții de suspans absolut, dar lipsit de substanță, logică și finalitate. Rememorând evenimentele din noaptea de 15 iulie, vom descoperi multe elemente care sfidează logica.
1. Asasinii care nu omoară pe nimeni. Conform declarațiilor înalților oficiali turci, Erdogan ar fi fost vizat inițial de mai multe tentative de asasinat în stațiunea Marmaris, unde se afla în vacanță. De fiecare dată, bombele au fost detonate după ce Erdogan părăsise locația. De asemenea, s-a înregistrat și o tentativă de răpire, parașutiști coborând din elicopter pe pe frânghie pe acoperișul unei cladiri, în timp ce trăgeau cu automatele din dotare (scenă desprinsă parcă din demonstrațiile de ziua Poliției Române sau de Ziua Marinei). Evident, și în acest caz, Erdogan plecase din clădire cu câteva ore în urmă, iar parașutiștii făceau show.
În paralel, la Ankara, alte echipe de cascadori ai râsului făceau tentative de a-i omorî sau de a-i captura pe Primul Ministru și pe miniștrii săi. Și în acele cazuri, bombele și comandourile puciștilor ajungeau la câteva secunde/minute după ce ținta lor părăsise clădirea.
Culmea absurdului este atinsă în comunicatul în care am fost anunțați că avionul lui Erdogan a fost urmărit de două avioane F-16 ale rebelilor. Acestea au șicanat avionul președintelui, l-au luat în cătare, dar, în mod inexplicabil, nu au tras.
Per ansamblu, avem o desfășurare a evenimentelor mai puerilă decât în Stăpânul Inelelor – film în care niciunul din eroii principali nu avea voie să moară, indiferent de câte milioane de orci se repezeau asupra lui. Practic, după zeci de descinderi armate, explozii spectaculoase și focuri de armă trase demonstrativ, puciștii nu au reușit să omoare sau să captureze pe nimeni, nici măcar pe Ministrul Sportului din guvernul lui Erdogan. Victimele au fost doar din rândul simplilor cetățeni, polițiști sau răcani, aflați în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit. De altfel, după încheierea crizei, Erdogan a participat la funeraliile celei mai importante persoane ucise în evenimente – un fost șef de campanie electorală, care nu avea nicio funcție și care ieșise pe stradă ca simplu cetățean…
2. Erdogan – Superman, sau Nostradamus? După primele tentative împotriva lui Erdogan, ar fi trebuit să fie destul de clar că puciștii fără nume vor fie să îl omoare, fie să îl captureze pe președinte. Într-o atare situație, orice președinte normal la cap și orice șef de serviciu însărcinat cu paza președintelui ar decide că cea mai bună strategie este să îl bagi pe Erdogan într-un buncăr, într-o locație bine protejată. În schimb, Erdogan merge cu mașina o oră, apoi se suie într-un avion și zboară direct la Istanbul. Ceea ce e complet ilogic, mai ales când știi că adversarii tăi dispun de avioane de vânătoare și de mijloace de luptă antiaeriană, iar aeroportul spre care te îndrepți s-a anunțat deja pe toate canalele că e ocupat de puciști. Avem două variante de lucru: Fie Erdogan și securiștii lui ar trebui internați urgent la sanatoriu, fie ei știau dinainte că asupra avionului nu se va trage și că vor putea să aterizeze fără probleme la Istanbul.
3. Puciștii fără nume, care atacă tot, dar nu capturează nimic. Pe tot parcursul loviturii de stat, conducătorii revoltei nu s-au arătat, nici măcar nu și-au declarat numele. Ceea ce complet lipsit de precedent. Nu știm cine a organizat lovitura de stat, asta în condițiile în care presupușii puciști au pus mâna în doi timpi și trei mișcări pe instituțiile mass media. În paralel, Erdogan și miniștrii săi – care teoretic erau vânați de comandouri și avioane supersonice și fugeau din casă-n casă pentru a-și salva viața – găseau timp să dea comunicate de presă pe bandă rulantă, să apară la tv și să conducă ample manifestații.
În plus, autorii tentativei de lovitură de stat nu numai că nu au capturat pe niciunul din adversarii lor, dar nu au reușit să captureze efectiv niciuna din clădirile și instituțiile atacate. La televiziuni au trimis detașamente de recruți speriați, care după ce au oprit emisia, s-au predat Poliției. După o oră de „ocupație”, Televiziunea și radioul de stat (TRT) au fost eliberate de un grup de cetățeni, iar polițiștii au găsit înăuntru un grup de 4 (patru) militari. Parlamentul a fost atacat repetat cu tunuri și rachete, deși înăuntru nu era nimeni care să asigure apărarea, iar clădirea putea fi cucerită rapid, în loc să fie bombardată inutil. În paralel, e un pic amuzant faptul că deși Erdogan era ținta numărul unu, puciștii atacau de mama focului Parlamentul, pe pământ și din aer, dar niciun glonț nu a fost tras în direcția faraonicului Palat Prezidențial care este practic simbolul ambițiilor dictatoriale ale lui Erdogan. Puciștii atacau simbolul democrației, dar evitau simbolul autocrației – curioasă și ilogică decizie… E ca și cum puciștii știau dinainte că revolta lor va eșua și aveau grijă ca Erdogan să nu trebuiască să schimbe nici măcar o fereastră din recent-inauguratul său Palat.
Puciștii nu au reușit să ocupe nici măcar obiectivele pe care le declaraseră ocupate. În Piața Taksim, militarii au stat cât să apară în poze, apoi au dispărut. Podul peste Bosfor a fost ocupat inutil și fotogenic, apoi militarii s-au evaporat, lăsând în urmă tancuri și camioane pe care să pozeze manifestanții. Iar Erdogan a aterizat bine-mersi pe aeroportul Ataturk, unde a fost întâmpinat de o mare de susținători, deși oficial aeroportul era ocupat de tancuri care trăgeau în dreapta și în stânga.
La sediul partidului lui Erdogan, soldații au intrat, apoi i-au rugat politicos pe toți cei prezenți să iasă afară, înainte de a fi puși pe fugă de un grup de cetățeni mânioși.
4. Avioanele-fantomă. Cel mai hollywoodian aspect al tentativei de lovitură de stat e legat de avioanele de luptă F-16. Versiunea oficială a evenimentelor este că circa 15 asemenea avioane aflate sub comanda unui general rebel au zburat toată noaptea. Ele au executat multiple misiuni extraordinar de spectaculoase, dar altfel absolut ilogice. Două dintre ele au luat la țintă avionul prezidențial, dar nu au tras. Altele au atacat stupid Parlamentul. Cele mai multe au zburat la joasă înălțime deasupra Istanbulului și Ankarei, terorizând populația civilă și asigurând astfel că toată lumea din oraș trăiește atmosfera unui veritabil război. Pe parcursul crizei, de la baza din Incirlik a decolat un avion-cisternă, care a asigurat alimentarea în aer a acestor avioane și continuarea showului de sunet și lumini, până spre dimineață.
Folosirea acestor avioane e complet ilogică. Comandanții rebeliunii aveau o mână de aeronave pe care, în loc să le folosească împotriva lui Erdogan, le puneau să zboare în cerc pe deasupra orașelor și să terorizeze oamenii simpli. Și mai ilogic este faptul că niciuna dintre aceste aeronave nu a fost doborâtă. Deși grosul armatei era la ordinele lui Erdogan, iar avioanele de vânătoare aflate în slujba președintelui au atacat repetat unități ale rebelilor, niciunul dintre avioanele-fantomă nu a fost raportat doborât. E ca și cum Erdogan și ai săi au știut dinainte că F-16-urile rebele se vor învârti inutil pe deasupra Istanbulului și nu au vrut să „trântească” degeaba vreuna din aeronavele de zeci de milioane de dolari bucata.
5. Armata care doarme în timp ce ţara arde. Oficial, marea majoritate a armatei turce a fost de partea lui Erdogan. În timp ce rebelii anunţau că au preluat puterea, Comandamentul Primei Armate dădea un comunicat de presă prin care anunţa că Armata, per ansamblu, nu sprijină lovitura de stat, ci pe autorităţile alese (deci pe Erdogan). Cu toate acestea, Erdogan nu a făcut apel la Armata loială pentru a se opune puciştilor. În schimb, el le-a cerut cetăţenilor simpli să iasă cu mâinile goale împotriva tancurilor! Forţele guvernamentale au dat SMS-uri în masă către simplii cetăţeni, iar moscheile din toată ţara au pus la difuzor îndemnuri către credincioşi să pornească la jihad împotriva puciştilor. Pe toată perioada crizei, tancurile, blindatele şi cei peste 500.000 de soldaţi loiali lui Erdogan au rămas în cazărmi. Nici Erdogan nu i-a chemat, nici ei nu au ieşit să îl apere (deşi anunţaseră oficial că îl susţin…) În locul lor, în stradă au ieşit oameni simpli, iar confruntările decisive au fost duse de Poliţie. Regula aceasta are şi o excepţie: Erdogan a mobilizat câteva avioane, care l-au escortat la Istanbul şi care au atacat elicoptere ale puciştilor. La fel de bine ar fi putut cere şi intervenţia tancurilor, care să intre în luptă cu unităţile de pucişti, sau la fel de bine ar fi putut ordona ca avioanele sale să atace tancurile puciştilor care blocau podul peste Bosfor, sau care atacau Parlamentul. Dar n-a făcut-o. De ce oare?
Acestea sunt doar câteva din aspectele bizare ale „loviturii de stat” din Turcia. În rezumat, putem spune că am avut o rebeliune fără lideri, în care nu a fost capturat sau omorât niciunul din inamicii vizați, nu a fost capturat niciunul din obiectivele vizate, iar rebelii, în loc să atragă publicul de partea lor, au terorizat stupid și inutil populația.
După încetarea ostilităților, autoritățile au arestat fără proces 3.000 de militari, din care o proporție uriașă – peste 100 de persoane – e reprezentată de generali și amirali (circa o treime din conducerea Armatei Turce). În mod normal, s-ar spune că avem de-a face cu o epurare a liderilor militari. În condițiile date, se numește „pedepsirea vinovaților”. În paralel, presa internațională citează oficiali turci care raportează 2.000-3.000 de procurori și judecători arestați – chestiune bizară, dacă ne gândim doar la faptul că aceștia nu prea aveau cum să organizeze o revoltă a soldaților. Pentru ca tabloul să fie complet, din forţele de poliţie au fost puşi pe liber deja peste 8.000 de ofiţeri – şi asta în condiţiile în care oficial, Poliţia l-a scăpat pe Erdogan de generalii rebeli. Deja, comisarul european pentru aderarea Turciei la UE vorbește despre faptul că Erdogan pare să fi avut pregătite listele cu vinovații pentru lovitura de stat dinainte ca aceasta să aibă loc…
