Conditia iubirii desavârsite este renuntarea la sine. Procesul dezbracarii de mândrie este lung si anevoios. Si primejdios, pentru ca implica riscul constientizarii lucrurilor corecte pe care le facem, iar aceasta ne poate duce în cealalta extrema – ne paste pacatul sa apreciem pozitiv comportamentul nostru altruist si generos, iar de aici si pâna la mândrie mai e doar un pas. Nici un sfânt nu a stiut ca a fost sfânt. Si pentru noi, multii nesfinti, este esential sa întelegem si sa acceptam faptul ca NU suntem sfinti.
Titlul initial al acestui articol a fost „De ce scriem?” Nu îmi propun sa dau o replica, dar marturisesc ca aceste rânduri vin pe urma unui articol publicat de Dan Ciachir într-un alt ziar. Nu cred ca am sa pot scrie la fel de bine ca el, si nu îmi fac iluzia ca va citi aceste cuvinte, sau ca, de le-ar citi, ar simti ca este cazul sa dea, la rândul sau, un raspuns.
Titlul initial al acestui articol a fost „De ce scriem?” Nu îmi propun sa dau o replica, dar marturisesc ca aceste rânduri vin pe urma unui articol publicat de Dan Ciachir într-un alt ziar. Nu cred ca am sa pot scrie la fel de bine ca el, si nu îmi fac iluzia ca va citi aceste cuvinte, sau ca, de le-ar citi, ar simti ca este cazul sa dea, la rândul sau, un raspuns.
Un articol de RÃZVAN PETRE
Scriu pentru bani, pesemne. Dintre gazetari, putini sunt aceia care scapa de sub robia clipei. Caracterul perisabil al articolului de ziar este, pentru jurnalist, un timp viitor, fata de care se raporteaza arareori. Adesea, si mai ales pentru cei ce publica în ziare cotidiene, definitorie este data-limita, sau ora-limita. Etern presati de acest argument cantitativ, ei fac rabat de la argumentele calitative. Munca depusa si salariul câstigat astfel sunt realitati concrete ce fac sa treaca în secundar satisfactia vederii articolului publicat si ideea înaltatoare ca ei ar putea influenta cumva lumea în care traim.
Probabil ca scriu pentru mine. Pornit dintr-un substrat ascuns, impulsul de a scrie vine pe urma unei chemari. Asa cum preotii simt o chemare catre preotie. Pentru a ma feri de dezamagirea de a constata ca nimeni nu ma citeste, sau chiar ferit cu totul de ispita de a ma gândi ca am un public, scriu pentru mine. Iorga, Pârvan, Caragiale au publicat articole de ziar. Daca ei au facut-o, atunci cu siguranta mie, care nu am de facut cinste vreunei opere sau vreunui blazon, mi-e mult mai usor si mai permis. Mai mult, urmez sfatul lui Cioran, si folosesc scrisul ca pe un soi de autoexorcizare. Îl iau ca pe un act de exhibare, menit a ma face sa îmi confrunt angoasele, obsesiile si problemele ce ma macina.
Dan Ciachir îmi spune sa ma feresc a fi personal într-un articol de ziar, si îmi recomanda sa las duhul jurnalismului sa vorbeasca prin gura mea. Dar oare nu este acesta doar un alt punct de vedere personal, exprimat într-un articol de presa, fie el si articol de opinie?
Ajung acum la întrebarea: „De ce scriu acest articol?” Poate pentru bani, poate pentru mine. Poate din imboldul de a schimba felul în care gândeste macar un om, daca nu lumea întreaga. Sau, dimpotriva, doar pentru a avea niste rânduri pe care sa îmi pun semnatura, si care sa îmi asigure, astfel, un dram de faima si perenitate. Caci, Dan, romane pot fi pierdute sau uitate, la fel de bine cum articolul tau mi-a provocat o replica, la câteva luni dupa ce a fost publicat. Furnica e vie, si maxilarele ei macina piramida – cuvântul scris ramâne. Scriu acest articol, asadar, pentru a-i da o replica lui Dan Ciachir? Singurul raspuns sincer si prudent este: „Nu stiu” Sunt dispus sa ma smeresc si sa ma lepad de sine, în scriitura mea. Dar de ce as face-o? În definitiv, nu scriu Evanghelii, ci doar articole de ziar…
Probabil ca scriu pentru mine. Pornit dintr-un substrat ascuns, impulsul de a scrie vine pe urma unei chemari. Asa cum preotii simt o chemare catre preotie. Pentru a ma feri de dezamagirea de a constata ca nimeni nu ma citeste, sau chiar ferit cu totul de ispita de a ma gândi ca am un public, scriu pentru mine. Iorga, Pârvan, Caragiale au publicat articole de ziar. Daca ei au facut-o, atunci cu siguranta mie, care nu am de facut cinste vreunei opere sau vreunui blazon, mi-e mult mai usor si mai permis. Mai mult, urmez sfatul lui Cioran, si folosesc scrisul ca pe un soi de autoexorcizare. Îl iau ca pe un act de exhibare, menit a ma face sa îmi confrunt angoasele, obsesiile si problemele ce ma macina.
Dan Ciachir îmi spune sa ma feresc a fi personal într-un articol de ziar, si îmi recomanda sa las duhul jurnalismului sa vorbeasca prin gura mea. Dar oare nu este acesta doar un alt punct de vedere personal, exprimat într-un articol de presa, fie el si articol de opinie?
Ajung acum la întrebarea: „De ce scriu acest articol?” Poate pentru bani, poate pentru mine. Poate din imboldul de a schimba felul în care gândeste macar un om, daca nu lumea întreaga. Sau, dimpotriva, doar pentru a avea niste rânduri pe care sa îmi pun semnatura, si care sa îmi asigure, astfel, un dram de faima si perenitate. Caci, Dan, romane pot fi pierdute sau uitate, la fel de bine cum articolul tau mi-a provocat o replica, la câteva luni dupa ce a fost publicat. Furnica e vie, si maxilarele ei macina piramida – cuvântul scris ramâne. Scriu acest articol, asadar, pentru a-i da o replica lui Dan Ciachir? Singurul raspuns sincer si prudent este: „Nu stiu” Sunt dispus sa ma smeresc si sa ma lepad de sine, în scriitura mea. Dar de ce as face-o? În definitiv, nu scriu Evanghelii, ci doar articole de ziar…
