Zilele acestea se discută prin parlament introducerea votului prin corespondenţă. Tot la ordinea zilei este un alt act esenţial pentru societatea şi politica românească – pupatul în fund – exercitat, mai nou, tot prin corespondenţă.
Un articol de Răzvan PETRE
Pentru toţi preşedinţii români, perioada de după instalarea în funcţie a reprezentat un fel de „lună de miere”. Li s-au adus osanale, li s-au închinat reportaje omagioase prin presă şi toate faptele lor anterioare au fost hiperbolizate şi prezentate în aura glorioasă a unui fiu al poporului, venit pe cal alb să ne mântuiască. În cazul lui Klaus Iohannis, această poleială – care pe el pare să îl lase rece – se răsfrânge acum asupra soţiei.
Scriam, în urmă cu câteva luni, despre faptul că Iohannis, după câştigarea alegerilor şi până la instalarea în funcţie, era numit, aiurea-n-tramvai, „preşedinte-ales”. Moda aceasta propagată în mass media şi în discursul politologilor de ocazie – de a împrumuta sau de a inventa instituţii care nu există în politica românească – a intrat acum într-o nouă etapă. De prin ianuarie, de la primele deplasări în Străinătate şi sindrofii la care Klaus Iohannis a participat alături de soţia sa, comentatorii au început să vorbească despre Carmen Iohannis ca fiind „Prima Doamnă”. După vreo lună în care termenul a fost rodat prin reportaje şi emisiuni de ştiri, au apărut şi primele articole de presă şi dezbateri televizate în care a fost introdusă tema „Ar trebui să adopte oficial România funcţia/instituţia – de Primă Doamnă?”
Iniţial, am crezut că totul provine din semidoctismul ce face ravagii în presa de ştiri. Însă obstinaţia cu care sunt promovate aceste idei de către persoane influente, ce nu pot fi catalogate ca semidocte, mă face să reanalizez subiectul. Titulatura de „preşedinte-ales”, deşi golită de conţinut, avea un scop precis: Îi dădea lui Klaus Iohannis autoritatea de a face declaraţii solemne şi de a trasa directive politice, încă dinainte de a ocupa oficial cea mai înaltă funcţie din stat. Deşi el a uzat de această autoritate, beneficiile de partea celor care au propus şi susţinut folosirea termenului „preşedinte-ales” nu prea s-au văzut. Asta pentru că Iohannis a depus jurământul înainte ca formularea (şi efectele sale) să ajungă la maturitate şi să se înşurubeze în mentalul românilor. Dar şi pentru că Iohannis, din ce am observat şi mi s-a povestit, nu e genul care să cedeze în faţa linguşelilor.
Prin urmare, s-a trecut la planul B – linguşirea soţiei sale. Metoda are mai multe avantaje: În primul rând, are termen de valabilitate mult mai mare – „preşedintele-ales” îşi intră în atribuţii în două luni, în timp ce soţia sa poate fi alintată cu apelativul „Prima Doamnă” ani de zile. Apoi, susţinătorii ideii de „Primă Doamnă” au şanse bune să câştige puncte în ochii lui Iohannis, pentru tratamentul respectuos al soţiei. Nu în ultimul rând, ei aplică preşedintelui un pupincurism prin croşeu, pentru că nu pot fi acuzaţi direct de linguşeală şi pentru că soţia neamţului (care nu are nici stilul frust, nici experienţa politică a lui Klaus) e mai susceptibilă a fi „vrăjită” de deferenţa preţioasă a linguşitorilor.
Termenul de „Primă Doamnă” este unul american, el fiind consacrat de gazetarii care au inventat acest sinonim pentru a nu-şi obosi cititorii prin repetarea din două în două rânduri a sintagmei „soţia preşedintelui”. Atribuţiile Primei Doamne a SUA sunt următoarele: Nici una. Titulatura, sau „funcţia” aceasta nu este reglementată oficial, iar rolul Primelor Doamne ale Americii a evoluat de-a lungul timpului, de la celebritate mondenă, la cel de „interlop politic” – aşa cum au definit politologii americani implicarea soţiilor de preşedinţi americani din ultimele decenii.
Preopinenţii ideii „Carmen Iohannis – Prima Doamnă a României” folosesc o serie de argumente, care de care mai tâmpite. Nu trebuie să fii specialist în ceva, ca să îţi dai seama că scopul este linguşeala greţoasă, iar nu impunerea unei noi instituţii. Spre exemplu, sunt invocate stilul de viaţă simplu al soţiei lui Iohannis, faptul că aceasta nu şi-a urmat soţul la Bucureşti, alegând, în schimb, să rămână la Sibiu ca profesoară, sau îndrăzneala vestimentară a nevestei preşedintelui.
Încă de la prima vedere, acestea sunt de fapt contra-argumente: Îndrăzneala vestimentară (de exemplu – rochia scurtă şi înflorată purtată la momentul solemn al depunerii jurământului) este percepută, în mod normal, ca lipsă de tact şi încălcare a etichetei. Păstrarea funcţiei didactice o pune pe Carmen Iohannis cu fundul în două luntri, pentru că ea nu îşi poate îndeplini corect nici misiunea de profesor (când defilează alături de soţ la deplasările în Străinătate), nici cea de activist social-politic (atunci când stă la catedră). Iar refuzul de a îşi urma soţul în Capitală îl expune inutil pe Iohannis, aflat singur-singurel prin Bucureşti, în timp ce soţia lui e ocupată cu serviciul, în Sibiul aflat la sute de kilometri distanţă. În aste condiţii, orice fotografie cu Iohannis alături de o jună domnişoară poate fi valorificată de publicaţiile de scandal din ţară sau din Străinătate, sub titluri de genul „Neînlegeri conjugale”, „Preşedintele – pe cale să divorţeze”, sau „Iohannis – infidel?”. Deja, serviciile se pare că au sesizat ameninţarea. Aşa că deunăzi, „o persoană rămasă neidentificată” a speriat-o pe Carmen Iohannis, sunănd la uşa ei la ora 5 dimineaţa, ca să vadă şi ea ce nasol e să n-ai bărbat în casă. În caz că Prima Doamnă Singură Acasă nu îşi bagă minţile în cap, se va găsi cu siguranţă o altă persoană neidentificată care să o sperie şi la serviciu, sau să o terorizeze cu telefoane în miez de noapte, la fel de neidentificate şi ele.
Revenind la tema „Primei Doamne”, trebuie menţionat că în SUA aceasta are, totuşi, o îndatorire specială – ea este considerată gazdă la Casa Albă. La orice dineu ţinut în reşedinţa oficală, „Prima Doamnă” (nu „soţia preşedintelui”, pentru că Prime Doamne au fost, de-a lungul timpului, mai multe femei care nu erau soţiile preşedinţilor americani) este considerată stăpâna casei – femeia care se ocupă de treburile „gospodăriei”, în timp ce preşedintele conduce ţara. Evident, nici aici nu se poate trasa o paralelă în România, pentru că Palatul Cotroceni este spaţiu de lucru, iar reşedinţa familiei prezidenţiale este, potrivit legii, într-o vilă de protocol.
Pe lângă acest aspect, Primele Doamne ale SUA şi-au dus la îndeplinire mandatul acestei funcţii neoficiale plin implicarea în acţiuni caritabile sau cu scop social. La acest capitol a punctat, în câteva rânduri, Maria Băsescu. Carmen Iohannis, cu activitatea didactică pe cap, nu a punctat deloc până acum, dar nu e timpul pierdut. Oricum, nicăieri în lume, titlul de Primă Doamnă nu este recunoscut oficial, nu este remunerat sau inclus într-o schemă de personal. Cu sau fără respectivul titlu, nimic nu o împiedică pe Carmen Iohannis să se implice în diverse activităţi cu caracter social sau filantropic. Iar, până acum, prezenţa ei la activităţile lui Klaus Iohannis a fost una remarcată şi de bun augur, chiar şi fără ca de numele ei să fie agăţat titlul de „Primă Doamnă”.
Iată, aşadar, câteva motive pentru care cred că, în aceste vremuri în care se discută implementarea votului prin corespondenţă, mai avem pe scena politică românească ceva similar: Pupatul în fund prin corespondenţă, aplicat nu prin linguşirea preşedintelui, ci a consoartei sale.
