Federația Rusă își regândește viitoarele mutări în regiune, căutând combinații inovative și perfecționându-și constant instrumentele de slăbire din interior a influenței Vestului. Rămân imprevizibile (sau greu predictibile) viitoarele ei acțiuni în spațiu, dar nu poate fi exclusă continuarea proiectului „Novorossia” pe direcții și în forme hibride (Herson-Odessa, alimentarea frustrărilor comunităților locale).
Ucraina baletează indecis între opțiuni proeuropene retorice și numeroase forme divergente de autohtonism. Principala ei problemă o reprezintă disjuncția evidentă și sistemică a opțiunilor strategice / geopolitice manifestate de populația țării. Vestul proeuropean al Ucrainei nu are soluții magice de persuadare a estului și sudului pro-rus, iar mirajul Europei nu crește în profunzime, nici pe orizontală nici pe verticală.
Europa pare a avea alte griji. Interne, identitare, chiar ontologice. Temele regiunii rămân departe de agendele marilor cancelarii precum va fi fost Iugoslavia în urmă cu (aproape) trei decenii.
Franța își alimentează nostalgii pro-ruse care vor/pot crea noi schisme în regiune, în timp ce Berlinul joacă aici prioritar după reguli de beneficiu propriu. Imperativul unui „plus de prezență UE în regiune” pare astăzi utopic, în timp ce problemele regiunii devin tot mai grave, aproape cronice.
SUA nu mai pot susține singure temele securitate ale regiunii. Până la resetarea relațiilor lor cu Kremlinul, regiunea va suferi confuz și gri. Chiar și resetarea ar putea fi primejdioasă dacă noile grile de împărțire a influenței nu vor aduce aici rezultatele pe care popoarele și țările eliberate de comunism și le doresc.
NATO rămâne o soluție parțială pentru liniștea regiunii. Noile inițiative „alternative” și actualele divergențe interne dintre membrii comunității transatlantice (armata europeană, disfuncțiile relației transatlantice, șvaițerul UE-SUA, jocul izolaționist al Turciei etc.) micșorează însă semnificativ spațiul de manevră al Alianței. În noul vacuum UE nu vrea / nu poate să intre, Statele Unite sunt departe, iar fizica ne spune că orice spațiu liber găsește rapid soluții de ocupare.
Între țările regiunii cresc discordiile. Nu mai există șanse de coeziune pe termen scurt nici măcar în formule parțiale, precum Romania-Bulgaria-Turcia. Diferitele inițiative, proiecte și/sau formate de cooperare în regiunea Mării Negre (Ucraina-Georgia, Ucraina-Romania, Romania-Bulgaria-Turcia, Romania-R. Moldova, Romania-Ucraina-R. Moldova etc.) nu produc efecte.
Se joacă din nou „nuca tare” a păcii în Donbas, dar norii negri nu lasă loc pentru pace pe termen scurt.
Marile teme economice ale regiunii (Turkish Stream, Canalul Kerci, Drumul Mătăsii, noul canal turcesc în acvatoriu, proiectul european White Stream etc.) generează noii linii de divizare.
Nu există minime șanse pentru un proiect coeziv la nivelul regiunii. Nu sunt nici măcar speranțe că actorii le-ar căuta.
În tot acest timp, liderii dâmbovițeni (de la Veo la Mele, de exemplu) se joacă suveran și imberb cu păpușile.
În tot acest timp, românii părăsesc masiv România.
Depopularea masivă, analfabetismul funcțional, absența eticii colective, slăbirea constantă a încrederii in noi, absența marilor viziuni și a oamenilor de stat, corupția și beizadelele transformă încet România într-un spațiu neatractiv și nefrecventat. Într-o corabie fără busolă la bord, pierdută pe o mare ostilă, cu pirați inventivi în chiar mijlocul ei…
(Titlul aparține redacției)
Diplomat Dorin POPESCU