45 de oameni diferiți care s-au născut în alte colțuri ale lumii, dar care au ajuns – cel mai adesea – întâmplător în România și au ales să rămână aici. Aceștia sunt autorii cărții (unii dintre ei cunoscuți, precum Raed Arafat sau Mbela Nzuzi), o memorabilă carte-document care vine ca o reacție (oarecum neașteptată) la un fenomen care macină de câțiva ani românii. Perspectiva unui aisberg de mizerie (încununat de birocrație, subcultură și sărăcie) e ceea ce a solicitat imaginarul românilor, având în minte pe de o parte valul imigrării, pe de altă parte imnuri gen „Vrem o țară ca afară”. Care e răspunsul străinilor?
Frumusețea femeilor și a peisajelor, ospitalitatea românilor, satele și tradițiile nedeteriorate (decât în mică măsură) – acestea sunt câteva răspunsuri ușor de ghicit. Altele nu sunt atât de ușor de ghicit: oportunitățile mai mari comparativ cu economiile occidentale mai stabile, dar tocmai de aceea cu mai puține riscuri și cu mai mare concurență în fiecare domeniu; prețurile din București (mai ieftine decât în capitala Angliei…); amploarea unor fenomene precum „copiii străzii” care atrag voluntarii; relațiile interumane mai vii, mai spontane; farmecul Bucureștiului balcanic, haotic, dezorientat, chiar „noir”…
O recenzie de Yigru ZELTIL
Coordonatorea proiectului, Sandra Pralong, a fost criticată pentru că ar fi selectat numai criticile pozitive și n-ar fi lăsat să vorbească și câțiva dintre străinii care au plecat cu un gust amar din România. În ciuda subiectivității lor inevitabile, mărturiile celor din carte sunt adeseori realiste și cu măcar câteva aluzii, dacă nu critici dure la adresa „metehnelor” românești: logica de tip „să crape capra vecinului dacă tot câștig ceva!”, birocrația delirantă (foarte puțini dintre autori susțin că n-au avut probleme cu birocrația, făcând însă parte din valul care s-a stabilit după 1995); paranoia generală, moștenire a regimului comunist; lipsa de respect față de oameni (vezi taximetriștii „celebri”) sau față de arhitectura orașelor și a satelor (care au început să fie și ele invadate de termopane); potențialul de muncă pe care îl au românii, nestimulați însă din cauza salariilor și prețurilor doctoratelor… Totuși, concluzia unuia dintre oamenii de afaceri este următoarea: „Am deplină încredere în dezvoltarea României, dar nu știu de ce”.
Lăsând la o parte câțiva care par să fie preocupați să-și expună CV-ul mai degrabă decât o poveste de viață, acești străini din România sunt surprinzător de calzi, afirmând că România a devenit a doua lor casă, fără naționalism sterp sau retorică goală. Nu lipsesc paginile splendide de confesiuni cu autentice valențe literare (Nicolas Triboi, Graham Robinson). Onești, mulți dintre ei nu ascund faptul că, înainte de primele lor contacte cu România, nu cunoșteau decât niște frânturi de imagini și stereotipuri (Ceaușescu, Dracula, Nadia Comăneci). Nu lipsesc nici mărturiile despre personaje (Tăriceanu, Horia Brenciu) sau întâmplări cunoscute din perspective inedite. În fine, ni se prezintă din culise nenumărate povești de succes, relatate fără complexe.
Deocamdată, comentariile pe care le-am citit pe marginea cărții par a fi relativ puține, iar unii dintre acești comentatori, probabil iritați de întrebarea din titlu, persistă în judecățile de tipul „ce se cred străinii ăștia de ne învață despre România” și în prejudecățile perpetuate de imaginea din mass-media… Cartea însă merită citită, oferind o alternativă, o contrapondere credibilă la imaginea (caricatural) negativă a unei Românii în perpetuă criză… Poate că ne-am născut totuși în locul potrivit.
