Relația nord atlantică scârțâie din toate încheieturile. Unii speră că această căsnicie va putea fi salvată, alții indică principalul vinovat ca fiind Donald Trump, nu SUA sau UE (deci ar fi doar o problemă tranzitorie, nu una fundamentală). În realitate, relația aceasta este exact ca o „căsnicie perfectă” în care aparențele expuse public au doar rolul de a marca fisuri profunde.
Prezentat adesea ca „o trainică alianță”, parteneriatul transatlantic nu a fost niciodată un parteneriat real. La sfârșitul Celui de-al Doilea Război Mondial, SUA și-a extins hegemonia peste Europa de vest: SUA a ocupat militar țările înfrânte (care au și acum baze militare americane pentru care achită ele însele toate cheltuielile), CIA a fraudat alegerile din Italia pentru a preveni desprinderea țării din hegemonie, Marea Britanie (al cărei tezaur de aur a fost transferat sub bagheta lui Winston Churchill în proprietatea SUA) a fost „încălțată” cu o datorie monstruoasă, SUA băgându-le englezilor pe gât tot armamentul rămas neutilizat la sfârșitul războiului și obligându-i pe englezi să îl plătească (în rate, până în 2012). În paralel, SUA a preluat „la cheie” fostul imperiu colonial britanic, cu câteva excepții notabile din Asia, fostele colonii britanice fiind și azi în orbita Washingtonului.
Europa nu a privit cu ochi buni această subjugare, dar a acceptat-o din două motive: 1) După război, era prea secătuită pentru a obiecta, în timp ce SUA era pe val, militar și economic. 2) SUA nu a demonstrat niciodată vocație imperială – dominația ei a fost și rămâne una relaxată, care permite destule libertăți, și mai ales permite salvarea aparențelor.
Primele crăpături vizibile au apărut cu ocazia Războaielor din Yugoslavia. Proaspăt reunită, Germania a pornit să-și reia statutul de Mare Putere, incitând desprinderea slovenilor, apoi pe cea a croaților, pe care urmărea să îi prindă în sfera de influență. Speriate de revigorarea Germaniei, Franța și Marea Britanie au intervenit, încercând să facă pace. SUA, preocupată în acea perioadă cu Saddam Hussein, s-a prins ultima că Europa îi scăpa de sub control: Germanii provocau războaie, diplomația europeană funcționa de capul ei, iar pe americani nu îi întreba nimeni nimic. În doi timpi și trei mișcări, americanii au preluat frâiele: Cum celelalte tabere erau deja luate, SUA s-a implicat chipurile de partea musulmanilor bosniaci. Apoi au făcut țăndări procesul de pace „nășit” de UK și Franța. Au pornit un război, apoi tot ei l-au oprit – în același timp făcând praf ambițiile europene.
Puțini știu – și încă și mai puțin au curajul să spună – dar la Pacea de la Dayton 1) Sârbii bosniaci au primit mai mult decât le oferiseră europenii, respectiv 2) Europenii au fost ținuți la ușă, precum câinii. Cei care se dau de ceasul morții că UE nu e implicată în procesul de pace din Ucraina nu o fac în spiritul vreunui drept real, ci în amintirea umilinței de la Dayton, Ohio (pe cale să se repete, cât de curând).
La final, a fost o Pax Americana, în care toți au primit câte ceva: Sârbii au primit pământ, bosniacii în general au primit garanția păcii, SUA și-a recăpătat rolul de tutore al Europei, iar UE – pentru că a primit cu demnitate o palmă peste bot – a primit și Bosnia cu totul: Această „țară” este și azi o colonie de facto a UE, cu stelele UE pe drapelul „național”, și cu un vice-rege al metropolei UE care poate impune sau desființa legi și poate concedia pe oricine în statul „suveran” numit Bosnia.
Conflictul reînvie
După episodul Yugoslavia, lucrurile însă au evoluat. Cu o Americă distrasă permanent de Asia și Orientul Mijlociu și cu un centru al lumii globaliste migrat dinspre Washington spre Davos, europenii s-au târât pe burtă, românește, în direcția unei independențe reale. Ținuți în frâu diplomatic și militar, ei au lucrat economic și financiar, construind alianțe și extinzând contracte înafara lesei mânuite de Washington.
Un nou moment de magnitudinea crizei din Yugoslavia s-a consumat cu ocazia conflictului din Ucraina. Inima puterii financiare a SUA – asemuită de unii cu o imensă schemă piramidală – este petrodolarul. Această denumire face referire la înțelegerea parafată în anii 70 între SUA și diriguitorii OPEC ca aceștia din urmă să accepte doar plăți în dolari – ceea ce a permis ca SUA să devină practic monetăria lumii și să tipărească de câteva ori mai mulți bani decât are nevoie economia țării, și a mai permis ca dolarul american să treacă ]ntre 1070-1980, în câțiva ani, de la o monedă fragilă, erodată de inflație galopantă – la aceea de monedă de rezervă mondială.
Cea mai mare insultă la adresa petrodolarului era comerțul cu petrol și gaze naturale pe relația Rusia-UE. Contractul cu Gazprom și alte asemenea erau denominate și plătite în Euro. Liderii americani, indiferent de nume și culoare politică, tunau și fulgerau împotriva „dependenței de gazul rusesc”, dar în realitate erau enervați de erodarea petrodolarului. Odată cu conflictul din 2022, având lecția învățată de la episodul Yugoslavia, șefii UE și-au tras singuri o palmă (ca să nu le-o tragă Fratele Mai Mare): Au pus și ei placa cu „dependența de gazul rusesc”, respectiv au reziliat contractele cu Gazprom, trecând la gaz rusesc lichefiat (denominat în dolari), sau direct la importuri din SUA și Golful Persic (similar, plătite în moneda americană). Pentru SUA, penitența UE a fost mică și târzie, astfel mâini nevăzute (dar al căror cap e cunoscut de toată lumea) au aruncat în aer conductele gazoductului Nord Stream, așa încât europenii și de-ar vrea, n-ar mai putea să se întoarcă la gazul ieftin rusesc, plătit în Euro.
Pentru europeni, conflictele începute de Donald Trump în 2026 ridică și mai multe semnale de alarmă. SUA și-a subordonat rezervele de petrol din Venezuela și a crescut presiunea pe un alt mare producător – Nigeria. În privința războiului din Iran, pentru europeni e crucial ca SUA să fie înfrântă (lucru demonstrat cu prisosință de refuzul liderilor UE de a se implica în vreun fel), pentru ca America să nu monopolizeze total piața energiei.
Și în privința Războiului din Ucraina cei doi „parteneri” ai relației transatlantice (SUA și UE) s-au sabotat reciproc, permanent: În mandatul lui Biden, americanii i-a împins de la spate, în special pe germani, să dea armament Ucrainei și să sancționeze Rusia, pentru a compromite relațiile bilaterale Rusia-UE. În mandatul lui Trump, europenii le-au plătit cu vârf și îndesat, făcând tot posibilul ca „pacea în 24 de ore” promisă de Trump să nu se materializeze nici în 4 ani. Motivul e simplu: O pace negociată de Rusia direct cu SUA și mai ales cu Trump aproape sigur ar include plăți în dolari pentru gazele și petrolul rusesc – în schimbul ridicării sancțiunilor.
România la răscruce
Cum se poziționează România în acest conflict? Aparent, facem veșnicul joc la două capete, cel mai clar semn care să probeze asta fiind acordul ca avioanele SUA în tranzit spre Iran să folosească bazele românești – într-un context european marcat de refuzuri pe linie de a coopera cu americanii. Mai mult decât semnul unei orientări strategice, această poziționare este expresia înțelegerii situației de fapt: Deși în mare măsură dezinteresată de România, SUA are în continuare puternice leviere de putere asupra țării noastre, lucru evidențiat de viteza cu care scandalul „Recorder-Justiție” a fost stins, după vizita ministrului Predoiu la Washington.
Pe urmă, conflictul din Iran a relevat adevăratele valențe ale SUA, în noua lume multipolară. SUA nu este tigrul politico-militar, jandarmul mondial ce dă ordine, dar rămâne o superputere mondială, capabilă să facă ravagii – politic, militar și mai ales economic.
După patru ani de conflicte mondiale incitate de americani, Europa e slăbită – decuplată de energia ieftină din Rusia și mai nou de cea din Golf, obligată să ia energie scumpă din SUA, căutând disperată să stabilească noi relații economice cu America de Sud și cu China – dacă nu pentru a se salva, atunci pentru a putea măcar să se răzbune pe dezastrul economic provocat de americani.
Criza petrolului abia acum începe
Ultimele super-petroliere plecate din Golf înaintea conflictului din Iran au ajuns în Europa săptămâna trecută. Și dacă conflictul ar înceta mâine, ar dura cel puțin o lună până la primul transport din zonă. SUA are propriile rezerve, plus cele ale Venezuelei. China are stocuri mari, plus posibilitatea de a se alimenta din Rusia. India, cu sau fără voia SUA, cumpără petrol rusesc, și o face în cantități ample. Doar Europa, privată de resurse pe urma conflictelor din Ucraina și Iran, e în aer. Situația e foarte tensionată. Iar când președintele Trump țipă că aliații NATO nu au sărit în ajutorul SUA în Iran, nu e singurul cu motive de nervi și exasperare – e doar singurul care își permite să țipe…
Un articol de Răzvan PETRE
