Într-unul din filmele clasice ale lui Louis de Funes, personajul interpretat de acesta – un reputat gastronom – se confruntă cu patronul unui lanţ de cantine. Adversarul gastronomului vine pe piaţă cu o idee care promite să revoluţioneze piaţa agro-alimentară. Este vorba despre „mâncarea industrială”. Evident, filmul este o comedie, binele – adică mâncarea naturală şi amuzantul Louis de Funes – triumfă, iar ideea „mâncării industriale” e ridiculizată. Din nefericire, viaţa noastră nu este o comedie cu happy-end.
În film, personajul interpretat de Louis de Funes pătrunde în uzina adversarului, în care descoperă o serie de grozăvii – carne de pui fabricată din cauciuc, vin făcut din apă şi vopsea etc. Astfel descoperă că ideile adversarului său nu erau numai revoluţionare, ci şi penibile, iar mâncarea lui – necomestibilă. Morala filmului este că mâncarea nu vine din uzină, ci din fermă, iar vinul – din podgorie. Asta era regula, în filmul lui Louis de Funes şi în anii ’70.
Un editorial de Răzvan PETRE
„Aripioară, sau copan”, filmul de care vorbeam mai sus, a fost făcut în 1976. În 2011, pe canalul Discovery a rulat un altfel de film. Unul documentar, în care ni se prezenta cum se fabrică diferite mezeluri. De exemplu, se arăta cum carnea era tocată mărut, transformată într-o emulsie, combinată cu diferite arome artificiale, potenţiatori şi conservanţi. După care emulsia era „afumată”, prin adăugarea de „fum lichid” (un lichid negru şi scârbos). În final, se adăugau compuşi ce uşurau solidificarea amestecului, după care se aplica vopsea alimentară şi se ambala în vid. Nu ştiu ce impresie a produs acest reportaj publicului american (Discovery este un post din SUA). Dar mie mi-a întors maţele pe dos.
Ideea puilor din cauciuc, din filmul lui Funes, este ridicolă. Dar, având în vedere progresul industriei alimentare, ea pare realizabilă. Deja mâncăm pui produşi industrial, în ferme moderne, ei ajungând să cântărească peste 1 kilogram în 2-3 luni de zile. Ca antreu, servim „salată de icre de ştiucă”, pe eticheta căreia scrie că icrele de ştiucă reprezintă „minim 5%”. Şunculiţele savante din reportajul de la Discovery sunt deja în alimentarele noastre. Bem vin original, cu hologramă, făcut de podgorii care au câteva zeci de hectare de vie, dar care îmbuteliază anual zeci milioane de sticle. Mare parte din mâncarea vândută de hypermarketuri a trecut prin procese industriale de aromare, potenţare, deshidratare, conservare. Iar la piaţă putem să găsim, în ianuarie, roşii umflate cu pompa, hrănite cu hormoni şi crescute la bec.
„Mâncarea industrială” e deja aici, chiar dacă nu s-au fabricat încă pui din cauciuc (sau poate că se fabrică, dar nu am aflat noi?). Teoretic, e o veste bună, pentru că am putea hrăni astfel milioanele de oameni ce suferă de malnutriţie. Practic, însă, este un dezastru. „Mâncarea industrială” se produce mai repede, mai rapid, mai eficient decât mâncarea naturală. Prin urmare, este mai ieftină. Produsele bio, eco, sau pur şi simplu obţinute prin metode naturale nu pot face competiţie noului val de produse industriale. Cu mintea la profit, producătorii şi comercianţii bagă în faţă noile produse, iar partea cea mai tristă este că autorităţile par să fie incapabile să facă faţă invaziei de E-uri, hormoni şi organisme modificate genetic.
Ultima linie de apărare în faţa noului val de alimente dubioase suntem noi – consumatorii. Citiţi eticheta, scrieţi reclamaţii, puneţi autorităţile la treabă! Dacă nu o faceţi, pregătiţi-vă să savuraţi puiul fabricat din cauciuc. E doar o chestiune de timp…
