O fantomă bântuie politica românească – independeța energetică. Termenul sună bine, având reverberații ce 
duc spre războiul de la 1877, spre “eliberarea de sub jugul austro-ungar” și alte asemenea momente emoționante din istoria neamului. În realitate, însă, este vorba de o temă falsă. România poate fi independentă energetic oricând vrea ea. În plus, având în vedere faptul că țara noastră dispune de resurse îndestulătoare și variate, noi ne aflăm la o distanță așa de mică de zisa independență, încât nici nu ar trebui să ne batem capul cu ea. Din păcate, politicienii noștri, deși au toate datele care le arată ce afirmam mai sus, preferă să bată monedă pe neatârnarea noastră în materie de energie. Poate, pentru că nu se pricep să folosească argumente serioase. Sau poate pentru că s-au obișnuit să prostească electoratul, în loc să deschidă un dialog onest.
Un articol de Răzvan PETRE
Termenul de independență energetică e unul de sorginte socialist-comunistă. Mai țineți minte cum era pe vremea lui Ceaușescu? Nu avem nevoie de mașini importate – le putem produce chiar noi (de proastă calitate, dar merge și așa!). Nu avem nevoie de carne (e bun și salamul de soia). La o adică, ne putem lipsi și de cafea, căci nechezolul e șic (aclimatizarea cafelei a depășit până și capacitățile societății socialiste multilateral dezvoltate). În fazele sale terminale, comunismul devenea naționalism-comunism, iar autosuficiența era cuvântul-cheie. Or, într-o societate globalizată, posibilitatea de a fi autentic independent e nulă.
Independența energetică e o problemă pentru țările Europei de Vest, care nu dispun de mari rezerve de hidrocarburi, în schimb au industrie, care necesită resurse importante. La fel, independența e un punct prioritar în agenda țărilor mici și/sau amărâte. Bulgaria importă peste 80% din necesarul de petrol și gaze, la prețuri monstruoase; Ucraina e tot timpul la mâna Gazpromului, chiar dacă are importante resurse de cărbuni; singura centrală electrică de mare capacitate a Moldovei e situată strategic în Transnistria și când dă telefon Moscova, Tiraspolul stinge lumina ș.a.m.d.
La capitolul gaze, România stă foarte bine. Suntem printre cei mai mari producători la nivel european și putem asigura 60-80% din consumul intern (populație și industrie) din resurse proprii. Zonelor de exploatare tradiționale din Ardeal li se alătură resursele din Marea Neagră (care vor intra in exploatare in 4-5 ani) și mai există și alte perimetre de explorare care au dat semnale pozitive (prin nordul Moldovei și Bucovina, de exemplu). Dacă dăm drumul și la gazele de șist, am putea dubla producția, până la sfârșitul decadei.
Din start, dacă ne punem problema, putem rezolva totul în doi timpi și trei mișcări. Statul poate redeschide câteva din zecile de mine închise în Oltenia și Valea Jiului, poate chiar cooptând investitori privați. Nu se pune problema că nu am avea unde arde cărbunele – țara e presărată cu termocentrale pe cărbuni și păcură care funcționează sub capacitate. Un exemplu e CET Constanța, care de ani buni funcționează la 10-20% din posibilități.
Din nefericire, costurile energiei din cărbuni – de extracție, transport și ecologizare – sunt foarte ridicate. Aici e altă șmecherie – independența energetică nu e tot una cu independeța de plata facturilor. Toți politicienii români din ultimii cinci ani au spus că, mai ales datorită creșterii consumului iarna, suntem nevoiți să importăm gaze rusești, în valoare de 2-3 miliarde de dolari anual. Bun, și dacă acele gaze ar fi extrase în România, asta înseamnă că le vom primi gratis? E suficient să ne uităm la exemplul Petrom – privatizat cu tot cu zăcămintele României. Austriecii de la OMV extrag și prelucrează petrol românesc, la prețuri mici, locale, dar noi la pompă plătim un preț în creștere continuă, despre care ni se spune că e “în raport cu cotațiile internaționale”. Și să nu uităm de liberalizarea prețului gazelor, care va umfla prețul actual cu o sumă egala sau mai mare cu cea încasată din redevențe. În termeni reali, ar trebui să ne așteptăm la o scădere a facturii cu 2-300 de milioane de euro. Ceea ce, în condițiile în care Guvernul a raportat un deficit de 2 miliarde după primele 8 luni ale lui 2013 (fără ca prim-ministrul să roșească, sau ministrul de finanțe să își dea bine-meritata demisie), e un mizilic.
Și să nu uităm un lucru – prețul final al gazului e achitat de consumator. Statul plătește importul sau stocurile, dar recuperează de la tine și de la mine. Deci România poate fi independentă energetic. Dar românii, nu!
