Jurnal de Sfântu Gheorghe
Se spune că Sfântul Gheorghe a omorât legendarul balaur cu o pică-acea suliţă cu care localnicii din Deltă pândesc mistreţul printre
plauri. Rănită de moarte, jivina s-a târât spre mare. Coada ei cu solzi de oţel a crestat în pământ un canal şerpuit pe care localnicii l-au
botezat mai târziu după numele sfântului. Primii oameni au venit aici pentru morunii care au obiceiul să urce din mare pe fluviu, pentru reproducere. Acum la Sfântu trăiesc urmaşii ucrainenilor (haholii), care între timp s-au amestecat cu românii.
Un articol de Mihai Razvan ROTARU
Ziua 1. Catamaranul îşi opreşte brusc motoarele şi pluteşte spre ţărm, ca o uriaşă pasăre de fier, la trei kilometri de locul în care fluviul îşi amestecă apele verzi cu valurile mării.
Pe cheu, ca într-un ritual, mai multe femei şi câţiva bărbaţi îşi întâpină rudele sau ridică pachetele trimise din Tulcea. Vaporul este, până la urmă, legătura pescarilor din acest capăt de lume cu restul Universului.
Sediul viitoarei Căpitănii, câteva pensiuni noi, cochete şi bazinele portuare construite în urmă cu câţiva ani sunt primele imagini, care ne duc cu gândul la o elegantă staţiune turistică. Ceva mai în spate sunt casele foştilor pescari de morun, aliniate pe străduţe acoperite cu nisip, în curţi pline de flori. Câteva blocuri posomorâte, construite aici în vremea comuniştilor şi două sedii de bancă completează un peisaj paradoxal, cu multe elemente contradictorii.
Biserica, preotul şi năvoadele… altora
La biserică se lucrează de zor. În urmă cu o lună, un incendiu necruţător a prăbuşit cupola şi acoperişul bisericii şi a acoperit cu funingine sfinţii modeşti de pe pereţi. Localnicii lucrează cu schimbul, în echipe de voluntari, la reparaţii. Oamenii vorbesc în şoaptă despre un blestem, căci nu de mult preotul satului a ieşit cu barca pe mare, la pescuit, şi nu s-a mai întors niciodată. Trupul însoţitorului său a fost scos de ape tocmai la Varna, dar preotul nu a fost găsit. Prin sat se zvoneşte că părintele ar fi fost ispitit de Necuratul să umble prin plasele altor pescari…
Bere, rachiu şi muzică ucraineană
Gazda noastră ne primeşte cu peşte prăjit, (somn şi crap) şi nişte roşii uriaşe, pline de gust, producţie proprie. Vorbim despre peştele rămas din ce în ce mai puţin şi mai ales despre interdicţia de a mai pescui morun. Acum pescarii caută peştele în mare, căci în Dunăre nu se prinde mai nimic din cauza “electricienilor”. Toată lume ştie că se pescuieşte la curent, dar nimeni nu poate face nimic, căci braconierii sunt legaţi prin fire foarte puternice, ca nişte năvoade, de autorităţile care îşi iau partea şi tac.
Seara vine cu valuri de răcoare şi cu miros, pătrunzător ca un drog, de regina nopţii. La grădina de vară din centru nu ai loc să arunci o undiţă. Familii de localnici şi turişti se amesteacă de-a valma la mese. Se bea bere şi tărie, se mănâncă mici.
Pescarii nu au mai ieşit pe apă de 10 zile, căci vântul care a bătut turbat malurile le-ar fi încurcat plasele. Degeaba au ieşit în fiecare dimineaţă la cheu şi au privit spre mare. Spuma valurilor ce se sparg de nisipul fostei Insule Sahalin i-a trimis din nou acasă. Sau la cârciumă.
Când jumătatea de lună a început să se legene ca o lotcă pe marea cerului, la grădină a apărut şi formaţia. Trei instrumentişti şi un vocalist, melodramatici, întorşi parcă dintr-o epocă trecută. Primele acorduri ale unei melodii în ucraineană au turnat curent electric în audienţă. Bărbaţi şi femei s-au repezit cu furie parcă pe “ringul de dans” de sub o salcie. Imediat s-au prins în joc câţiva turişti francezi şi mai mulţi tineri români care nu apucaseră încă să îşi monteze corturile în campingul de la marginea localităţii.
Pescarii şi-au vândut casele şi pământurile către străini
Ziua 2. Încă din zori, soarele se năpusteşte cu furie asupra grindului pe care, odinioară, o mână de pescari ucraineni şi-au construit casele, în căutare 
de moruni. Culorile zilei sunt şterse, căci peste tot pluteşte praful de aur al celui mai fin nisip din lume. Un tractor al primăriei alunecă lin pe canalele străzilor şi udă nisipul. În centru, turiştii cazaţi pe la localnici sau prin pensiuni aşteaptă Trocariciul, un “trenuleţ” de vacanţă care îi va duce pe malul mării, la plajă.
De o parte şi de alta a străzii principale (numită Strada 1), care se desfăşoară lin, ca un ghem, de-a lungul grindului spre mare, se vede cel mai bine cum a evoluat comunitatea în ultimii ani. Poezia locului şi festivalul de film Anonimul au atras aici oameni cu bani care şi-au construit case de vacanţă sau pensiuni. Pământul l-au cumpărat de la localnici, la început mai ieftin, apoi din ce în ce mai scump. La urma urmei, înconjurat de apă din toate părţile, fiecare palmă de pământ trebuie preţuită aici.
Peste tot, pe garduri, pe porţi, găsim oferte pentru plimbări cu barca prin Deltă: cum pământ pentru agricultură nu e, iar peştele a cam dispărut, localnicii se reorientează. Turismul ar fi o altă soluţie pentru ei, dar prea puţini haholi au avut bani strânşi pentru investiţii în casele lor. Aflăm că pentru o zi petrecută într-o astfel de gospodărie, cu trei mese de peşte incluse, localnicii nu cer mai mult de 70-80 de lei.
La marginea localităţii a răsărit o veritabilă staţiune de lux, Green Village. Vilele îngrijite, construite din lemn şi stuf, constrastează dureros cu casele modeste ale localnicilor. O cotim spre malul Dunării, pe lângă o unitatea militară în curtea căreia este instalat ochiul veşnic deschis al programului Scomar, ce monitorizează Marea Neagră. Tineri teribilişti au scris pe gardul unităţii un mesaj ironic-anarhist: “Made in China”.
“De ce fotografiaţi cega”?
Între vilele de lux de la Green Village, cu verdeaţă şi piscine în curţi şi Dunăre, se ridică un dig de nisip, pe care se sprijină melancolice uriaşele cadavre ale unor bărci. Sunt vechile mahune, pe care localnicii le foloseau la pescuitul de morun. Acum nu mai e voie şi, oricum, întreţinerea acestor bărci a devenit prea scumpă. Oamenii şi-au cumpărat bărci moderne, de fibră de sticlă, pe care au montat motoare rapide.
La prânz am mâncat storceag, o ciorbă tradiţională, care iniţial se gătea din morun. În lipsa lui, acum se face din somn şi se drege cu iaurt de casă. Şi, ca peştele să poată înota mai bine, am gustat câte un păhărel de basamac, un rachiu parfumat făcut din smochine.
Pe seară, am găsit plaja plină de turişi. Peisaj sălbatic, fără amenajări, apă curată şi răcoroasă. Doru, patronul grădinii de vară, a trimis un băiat să vândă bere şi sucuri, la o tonetă pe plajă. Pe nisip, găsim o cegă şi o fotografiem. Tânărului de la tonetă sare ca ars: “De ce faceţi poze la peşte?”. Ştie, fără-ndoială, că pescuitul acestei specii este interzis!
“Să vină Udrea sa să vedem dacă poate să se urce în barcă”!
Ziua 3. În bazinul portuar inaugurat în urmă cu câţiva ani cu mare fast de Elena Udrea, bărcile pescăreşti se leagănă leneş. Coborâm cu greu în barcă, un pescar înjură. “Uite ce înalt au făcut cheul ăsta. Pentru iahturi de şmecheri. Să vină Udreasa să vedem dacă poate să se urce în barcă”!
Intrăm pe canalul ce duce la Sulina – 40 de kilometri de apă, stuf şi nuferi. Câteva egrete îşi usucă aripile în vânt, un bărbat în apă până la brâu taie stuf, doi turişti cu lansete încearcă să păcălească vreun peşte. Ne întoarcem şi o pornim spre mare. Pescarul nostru ne arată locul în care, pe vremea comuniştilor, se confecţionau carmacele, cârlige pentru prins morun. Vechile barăci ve nu se mai văd acum, au fost înghiţite de vegetaţia lacomă din Deltă. Mulţi pescari regretă acele vremuri, în care profesau o meserie liberală, departe de constrângerile sociale. Ei primeau de la Stat echipamente de pescuit şi erau obligaţi să predea o anumită cantitate de peşte. Dacă rachiul şi votca nu ar fi fost atât de bune, probabil că unii s-ar fi putut face averi barosane.
Oamenii locului îşi amintesc cum Securitatea a dat iama în comunităţile de haholi şi lipoveni din Deltă, în căutare de aur: “La Sulina au găsit destul aur. Lipovenii îngropau aur sub case, să le poarte noroc. La noi, la Sfântu, au săpat sub vechiul far. Sunt legende despre piraţi care au îngropat bogăţii furate din jafuri chiar sub far, ca să poată recunoaşte apoi locul. Dar nu s-a găsit nimic”.
În 50 de ani marea va inunda Sfântu Gheorghe
Intrăm în mare. În acel loc fermecat unde fluviul se opreşte vlăguit de-atâta drum, marea face un baraj de spumă, o bulboană care ne zgâlţâie serios barca. În dreapta e fosta insulă Sahalin. “În urmă cu 40 de ani, aici erau două insule, Sahalinul Mare şi Sahalinul Mic. Marea a lovit mereu în aceste insule, până le-a împins spre uscat. Acum le-a unit cu uscatul. Pe hărţile noi apare deja noul nume, Peninsula Sahalin”.
În 40 de ani, marea a furat trei kilometri din grind. Un calcul simplu arată că în acest ritm, în 50 de ani, marea va invada Sfântu Gheorghe. Mai întîi, haholii îşi vor muta bărcile din port în faţa caselor, căci uliţele vor deveni canale străjuite de stuf, prin care vor înota peşti adaptaţi la viaţa comunităţii. Pe urmă, apa va săpa la temeliile caselor şi le va prăbuşi. Încet-încet, comunitatea se va retrage câţiva kilometri în amonte pe fluviu, unde îşi va făuri alte case şi alte poveşti, trăind veşnic la cheremul apelor, care aduc cu ele atât viaţa cât şi moartea.
O shaworma cu de toate (Afacerile comisarului de frontieră Todireanu)
În patria peştelui, la Sfântu Gheorghe, există chiar şi o shaormerie. SC Todi Car prepară clasicele shaworma şi kebab, produse pe care le poţi achiziţiona
la orice colţ de stradă, din oraşul tău natal. Aflăm de la localnici că patroana stabilimentului este soţia lui Romel Todireanu, fostul şef al Poliţiei de Frontieră Sulina. Todireanu este şi acum unul dintre cei mai bogaţi oameni din localitate, iar la un moment dat, de numele său au fost asociate diverse afaceri “cu cântec”. Todireanu a avut însă parte de ghinion, pentru că interesele sale s-au lovit de cele ale unui poliţist şi mai puternic (şi la fel de „descurcăreţ”), Vasile Şofan, fostul şef al Poliţiei Sulina, în prezent comandantul IPJ Tulcea. În 2003, dreptul de control asupra braconajului în Deltă a fost trecut de la Poliţie la Poliţia de Frontieră. Iniţial în avantaj, Todireanu a pierdut în cele din urmă războiului cu Şofan, pierzând în acelaşi timp şi funcţia de şef la Frontieră. Mai mult, puternicul comisar de la Sulina a aplicat o lovitură aproape fatală familiei poliţistului de frontieră. Cu câţiva ani în urmă, el i-a întocmit dosar penal soţiei lui Romel, Carmen Todireanu, pentru o presupusă delapidare a unei societăţi cu sediul chiar în Sfântu. Carmen Todireanu a făcut doi ani de închisoare şi s-a întors acasă, unde se ocupă de afacerile de la Todi Car (societate cu sediu la Galaţi dar cu punct de lucru la Sfântu). Soţul ei nu mai este acum şef la Frontieră, ci doar ofiţer specialist, aşa cum apare în declaraţia de avere din anul 2012.
Grea este despărţirea!
Se spune că de Deltă te desparţi cu foarte multă greutate. Este perfect adevărat, dar nu cum eşti tentat să crezi în primă fază. Realitatea este că plecarea de la Sfântu spre casă, poate fi uneori o adevărată 
aventură. În ultima zi a sejurului nostru, în jurul orei 6 (dimineaţa!) ne-am prezentat pe ponton, aşteptând vasul care urma să ne ducă la Tulcea. Nu mai contează ce vas aştepţi, pentru că toate serviciile oferite de operatorul Navrom Delta SA sunt cam piperate: 35 de lei costă „pasagerul”, care parcurge drumul în cinci ore, 46 de lei este catamaranul, care te duce la Tulcea în 3 ore, iar 60 de lei „rapida”, care face cei 100 de kilometri în doar o oră şi ceva. Treci peste problema preţului, dar descoperi că planurile tale de plecare s-au dus pe apa… Dunării. Sunt vreo 500 de turişti care vor să plece acasă, dar numai vreo 300 de locuri pe cele două vase care au tras la ponton. Toţi se calcă în picioare, încercând să prindă un loc pe vas. Un marinar bătrân, scârbit de turişti şi de viaţă îţi spune calm că tu eşti de vină şi că trebuia să îţi faci rezervare pentru această cursă încă de luni sau marţi. Într-un final, luăm nişte bilete pentru un vas suplimentar, care este aşteptat să ne „recupereze”, abia peste vreo cinci ore. Navrom Delta nu îşi asumă răspunderea pentru turiştii „neinformaţi”. Nişte spanioli debusolaţi ne privesc, fără să înţeleagă mare lucru, şi parcă nu au putere să se certe cu marinarii noştri de la Tulcea. Îşi fac socoteli şi trăgând cu urechea la ce vorbesc, aflăm că vor pierde cu siguranţă avionul spre casă. Grea este despărţirea de Sfântu…
Valentin Sidorencu, primar Sfântu Gheorghe – „În fiecare zi din lunile iulie şi august avem în jur de 1000 – 2000 de turişti. Din păcate, localnicii nu 
prea şi-au făcut pensiuni. Oricum, este bine pentru comună că au venit mulţi din afară şi că au construit pe raza localităţii astfel de pensiuni. Turismul este foarte important pentru noi. Am avut în trecut discuţii în contradictoriu cu fostul preşedinte al Consiliului Judeţean Tulcea, Victor Tarhon, care a vrut să păstreze Portul Turistic la CJ. Primăria Sfântu a făcut plângere şi în urma unei hotărâri de Consiliu, Portul Turistic a rămas la noi. Din păcate, nu am reuşit încă să deschidem acest obiectiv, trebuie să angajăm personal, sunt multe de rezolvat. Este greu, mai ales că pentru localnici a fost o mare lovitură hotărârea din 2005, când peste noapte, s-a interzis pescuitul la sturion, o sursă de venit capitală pentru comunitate. Printre proiectele foarte importante pe care le avem în vedere este cel legat de canalizare, aflat acum în faza studiului de fezabilitate. Soluţii tehnice există, dar este un proiect dificil pentru că, la noi, în Sfântu Gheorghe, pânza freatică este extrem de ridicată. Alocarea de fonduri pentru astfel de proiecte este prevăzută abia pentru 2014, motiv pentru care noi încercăm să obţinem şi finanţări de la Guvern.
