Am fost în Grecia odata, când eram copil. Era o tara uscata si saraca. Era în UE de 15 ani, dar parca intrase ieri – peste tot zaceau urmele unei cresteri haotice, magazinele cu staif contrastând puternic cu dughenele de la periferii si cu mormanele de moloz abandonat în parcarile rurale. Primul contact cu grecii obisnuiti l-am avut pe o insulita muntoasa, unde urcai cu magarusul, si unde cumparai vederi cu pietre arheologice de la pisicile ce stapâneau magazinele, în timp ce vânzatorii plecasera sa-si faca siesta.
Un articol de RÃZVAN PETRE
Un safari e un concediu complet. Platesti sa suferi într-o coliba, sa te feresti de scorpioni si serpi. Platesti sa vezi maimute, hipopotami si girafe. Platesti sa fii dus pâna în satul bastinasilor care beau sânge de capra si danseaza, invocând spiritele pustiului. Într-un sens, îi cumperi pe ei, cumperi o secunda, o ora din viata lor. Chiar fara sa fii interesat de antropologie, sau de istoria religiilor, acesta ti se va parea un spectacol unic, mai interesant, si, poate, mai înfiorator decât un leu privit prin geamul jeepului.
Prietenilor care nu înteleg nimic le explic de ce merg, seara de seara, la cârciuma: Când vreau fac abstractie; altfel, este modul meu de a socializa – cârciuma e populata de tot felul de indivizi, cu povestile, bucuriile si tristetile lor. Îmi iau o cafea si trec în revista toate aceste fiziologii nescrise: cârciumarul, betivul, iubitii, chefliii, cei ce beau ca-i înseala nevasta, cei ce beau ca nu le ia tata masina, marinarii, studentii si ratatii. Ca tot atâtea animalute mici, ei evolueaza în peisajul strâmt, e îndeajuns sa ridic privirea din ceasca si sa am propriul meu safari – o zooteca.
Mi-am jurat pe insula aceea mica, mi-am spus ca atunci când voi cunoaste iubirea vietii mele, ne vom întoarce împreuna acolo, sa urcam cu magarusul pantele insulei fara sosele, sa privim vapoarele ce intra în port, sa numaram de-a-ndoaselea orele, odata cu oamenii fara vârsta ce lenevesc pe treptele din fata bisericii. Se desteptase în mine o pasiune pentru acei oameni. Balcanicul dinauntrul meu dorea sa se duca la culcare cu ei, la ora prânzului. Sa asculte cum cresc maslinele în pomi. Sa priveasca spectacolul lumii din usa cafenelei, la miezul noptii. Era mai mult decât octogenarii ce atârnau de o cafea la terasele din parc, sau decât copiii ce fugeau dupa porumbei, în piata, la picioarele statuii lui Socrate. Întelesesem ca oamenii vii si naturali pot spune mai mult despre un loc decât o mie de ruine corect si meticulos restaurate.
Si acum acest roscovan cu ochelari mici si tacalie. Atent, ca la vânatoare, îsi întoarce aparatul foto catre barbatii care sporovaiesc, fumând în jurul unei conserve de fasole, catre copiii care alearga printre banci, sau spre baiatul ce priveste cum se stinge siajul vaporului în apele tulburi ale fluviului. Pentru roscovan, toate acestea sunt la fel de interesante ca mistretii ce fug prin cocioc, sau lisitele care-ti deschid canale umbrite. Mediul nu conteaza, la fel de graitoare ar fi imaginea taranului care îsi pregateste caii, sa plece pe munte, sau acela cu mâneci suflecate si coasa împlântata adânc în lanul de fân. Marea familie europeana – o …chestie trista. Mici animalute, fiecare în sertarul lui. Un safari aproape de casa. Zooropa. O zooteca.
Prietenilor care nu înteleg nimic le explic de ce merg, seara de seara, la cârciuma: Când vreau fac abstractie; altfel, este modul meu de a socializa – cârciuma e populata de tot felul de indivizi, cu povestile, bucuriile si tristetile lor. Îmi iau o cafea si trec în revista toate aceste fiziologii nescrise: cârciumarul, betivul, iubitii, chefliii, cei ce beau ca-i înseala nevasta, cei ce beau ca nu le ia tata masina, marinarii, studentii si ratatii. Ca tot atâtea animalute mici, ei evolueaza în peisajul strâmt, e îndeajuns sa ridic privirea din ceasca si sa am propriul meu safari – o zooteca.
Mi-am jurat pe insula aceea mica, mi-am spus ca atunci când voi cunoaste iubirea vietii mele, ne vom întoarce împreuna acolo, sa urcam cu magarusul pantele insulei fara sosele, sa privim vapoarele ce intra în port, sa numaram de-a-ndoaselea orele, odata cu oamenii fara vârsta ce lenevesc pe treptele din fata bisericii. Se desteptase în mine o pasiune pentru acei oameni. Balcanicul dinauntrul meu dorea sa se duca la culcare cu ei, la ora prânzului. Sa asculte cum cresc maslinele în pomi. Sa priveasca spectacolul lumii din usa cafenelei, la miezul noptii. Era mai mult decât octogenarii ce atârnau de o cafea la terasele din parc, sau decât copiii ce fugeau dupa porumbei, în piata, la picioarele statuii lui Socrate. Întelesesem ca oamenii vii si naturali pot spune mai mult despre un loc decât o mie de ruine corect si meticulos restaurate.
Si acum acest roscovan cu ochelari mici si tacalie. Atent, ca la vânatoare, îsi întoarce aparatul foto catre barbatii care sporovaiesc, fumând în jurul unei conserve de fasole, catre copiii care alearga printre banci, sau spre baiatul ce priveste cum se stinge siajul vaporului în apele tulburi ale fluviului. Pentru roscovan, toate acestea sunt la fel de interesante ca mistretii ce fug prin cocioc, sau lisitele care-ti deschid canale umbrite. Mediul nu conteaza, la fel de graitoare ar fi imaginea taranului care îsi pregateste caii, sa plece pe munte, sau acela cu mâneci suflecate si coasa împlântata adânc în lanul de fân. Marea familie europeana – o …chestie trista. Mici animalute, fiecare în sertarul lui. Un safari aproape de casa. Zooropa. O zooteca.
