Cazul procesului de viol din Vaslui a ținut pe toată perioada verii capul de afiș. S-au făcut anchete, reportaje, s-a mers până acolo unde jurnaliștii, în pană de noi elemente, s-au apucat să ia la puricat experiența profesională și averea magistraților implicați în speță (premieră absolută în România). Cazul a scos în evidență numeroase lipsuri ale sistemului judiciar, din care mă voi referi (din lipsă de spațiu) doar la două: Statutul ambiguu al arestului preventiv și neîncrederea în actul de justiție, din cauza sistemului de eliberare condiționată.
Un articol de Răzvan PETRE
Scandalul mediatic al procesului de la Vaslui a debutat odată cu punerea în libertate a presupușilor făptași. Aceasta s-a petrecut în două etape: Mai întâi au fost eliberați din arest preventiv trei inculpați, pe motiv că au colaborat cu procurorii, mărturișindu-și fapta. A urmat procesul care a detonat bomba – punerea în libertate a celorlalți patru indivizi, care nu recunoscuseră nimic. Argumentul judecătorului a fost acela că păstrarea lor în arest preventiv i-ar pune în dezavantaj față de ceilalți trei indivizi.
Din acest punct, gurile de tun ale presei s-au dezlănțuit, țintele predilecte fiind judecătorii care au decis eliberarea, în timp ce procurorii (care nici măcar n-au catadicsit să facă recurs la decizie) au scăpat neatinși. Dar acesta este un alt subiect…
Revenind la deciziile judecătorilor, trebuie notat postura ingrată în care au fost puși aceștia. În cazul primilor trei inculpați – cei care au recunoscut fapta – procurorii înșiși au menționat „colaborarea” lor, iar eliberarea a fost consecința logică. În cazul celorlalți, judecătoarea de drepturi și libertăți a avut de ales între a-i lăsa liberi (cu riscul de a-și pune în cap prietenii victimei și opinia publică) și a-i ține la beci (cu riscul de a crea astfel senzația că arestul preventiv e o metodă de a smulge mărturisiri). Întrucât până acum nu s-a făcut așa mare tam-tam pe urma deciziilor judecătorești, femeia a considerat că alegerea sigură pentru ea este aceea de a decide eliberarea. Cum s-a văzut ulterior, aceasta a fost o alegere proastă.
Pentru procurori, se aplică întotdeauna zicala „Nu e prost cine cere…”. Judecătorii, însă, sunt la capătul celălalt, cel cu „…e prost cine dă”. Procurorii pot formula cereri fanteziste, pot înainta probatorii șubrede, sau pot – ca în cazul de la Vaslui – să se culce pe-o ureche. Judecătorul, în schimb, e singurul care își asumă răspunderea (deocamdată, doar pe cea morală) pe decizia luată.
Lăsându-i la beci pe cei patru ne-mărturisitori în condițiile în care „mărturisitorii” fuseseră deja eliberați, judecătoarea ar fi decis, indirect, că arestul preventiv e o metodă de a smulge recunoașterea faptelor. Până și un avocat debutat ar fi putut să susțină (dacă nu într-o curte de justiție din România, atunci măcar la CEDO), că arestul preventiv este o formă mascată de tortură – autoritățile îl țin închis pe inculpat, până când acesta se declară vinovat.
Metoda aceasta a fost deja brevetată cu succes, cu ocazia Cruciadei DNA. Cazul de manual a fost dosarul Microsoft, în care persoane urmărite penal care au dat declarații și au formulat denunțuri au fost mai întâi puse în libertate, iar mai apoi au fost scoase de sub urmărire (decizie fără precedent, care i-a lăsat fără replică până și pe cei mai orbi susținători ai cuplului SRI-DNA). Sigur, argumentul procurorilor este acela că eliberarea este un stimulent legal pentru cei care colaborează, dar la fel de bine se poate interpreta și invers – că arestul preventiv este o pedeapsă pentru cei care nu colaborează.
O altă problemă a sistemului judiciar răscolită de procesul de la Vaslui este aceea a eliberărilor anticipate. În primă instanță, toți tinerii acuzați de viol au primit pedepse de 7-8 ani, cu executare. Deși la prima vedere sentința pare cât-de-cât proporțională cu fapta, avocatul victimei a declarat imediat că va face recurs.
Anunțul este unul normal. Înainte de a considera modul în care a fost aplicată legea în acest caz, orice român știe deja că 8 ani cu executare înseamnă, în cele mai multe cazuri, 4 ani. Oricine își permite un avocat decent, își permite și să își „descopere” în pușcărie un mare talent de scriitor de opere științifice, își permite un profesor universitar care să îi gireze aberațiile, sau o comisie a închisorii care să decidă cu unanimitate că deținutul s-a comportat ca un înger. Eliberarea condiționată, care altă dată era o excepție, este acum regula.
Cazul de la Vaslui a reliefat, o dată în plus, că actualele Coduri (Penal și de Procedură Penală) sunt proaste, că procedurile suferă și că lumea își pierde încrederea în justiție, din cauza modului în care ele sunt aplicate. Bine ar fi dacă din această lecție s-ar învăța ceva, deși, la câte asemenea ocazii au fost ratate până acum, cred mai degrabă că dosarul de la Vaslui nu a schimbat nimic.
