Dacă cineva i-ar fi spus în 1990 lui Corneliu Coposu că peste doar 10 ani PNŢ-ul va dispărea (ca partid parlamentar şi ca forţă politică a ţării), liderul ţărănist nu ar fi putut nicicum să intuiască motivele acestei dispariţii. S-ar fi gândit, poate, la revenirea tancurilor ruseşti. Sau la transformarea lui Ion Iliescu într-un dictator sângeros. Nici prin gând nu i-ar fi trecut că partidul său şi alianţa CDR pe care el o construise vor dispărea în doar câţiva ani, şi totul din cauza incompetenţilor care i-au succedat la conducerea partidului.
Un articol de Răzvan PETRE
În anul 2000, Partidul Naţional Tărănist a ajuns la groapa de gunoi a istoriei, la doar 4 ani de la momentul în care devenise principala forţă politică a ţării şi câştigase, în fruntea alianţei CDR, tot ce se putea câştiga în materie de competiţie politică. Acest dezastru fără precedent în istoria partidelor politice din România şi de aiurea nu a fost cauzat de forţe adverse, ci de slaba calitate a liderilor ce i-au succedat lui Coposu la conducerea partidului, alianţei şi Statului Român. Diletantul Emil Constantinescu, Ion Diaconescu – liderul formal, dar prea bătrân şi relaxat pentru a exercita un control real, ineficienţii prim miniştri Ciorbea şi Vasile şi pleiada de miniştri corupţi şi incompetenţi pe care aceştia i-au coordonat au reuşit să ducă PNŢ – de pe culmile gloriei, direct la coşul de gunoi, în 3-4 ani de zile.
Partea cea mai tristă a acestei poveşti este că nimeni nu a învăţat din lecţiile istoriei, care e pe cale să se repete acum cu o altă forţă politică – PSD.
Victor Ponta ar trebui să demisioneze. Nu a făcut-o şi nu o va face, pentru că, de când a intrat în politică, singurul lui plan de guvernare s-a rezumat la propăşirea unei singure persoane – el însuşi.
Ajuns la Putere în 2012, el s-a descotorosit rapid de liberali, chiar dacă asta a lăsat PSD la guvernare cu o majoritate riscantă în Parlament. A ratat Preşedinţia la mustaţă, dar a ştiut să arunce responsabilitatea eşecului pe umerii altora. A privit nepăsător, sau chiar a pus mâna la tragerea pe linie moartă a tuturor celorlalţi lideri din partid.
În timp ce Victor-Viorel zâmbea sfidător din ecranul televizorului, în jurul său – în partid, în guvern – cădeau capete. Rând pe rând, toţi liderii locali (primari şi şefi de judeţ) care îl contestau au căzut în dizgraţie, apoi au fost eliminaţi politic. Au beneficiat formal de susţinerea lui Ponta, care în culise îşi freca mâinile de bucurie.
Profitând de slăbiciunile PNL şi PSD, Ponta şi-a alcătuit un guvern din politicieni de mâna a doua, pentru ca niciunul din liderii cu vechime să nu poată avea pârghiile politice şi economice ale detronării sale. Maeştrii jocurilor de culise Hrebenciuc şi Mitrea au fost traşi pe linie moartă. Iar ultimul lider care i-ar fi putut ameninţa supremaţia lui Ponta – Liviu Dragnea – a fost forţat să demisioneze. Acest lucru s-a întâmplat în urma unui dosar instrumentat de Parchetul General (condus de Tiberiu Niţă – omul lui Ponta) şi al amânării sine die a convenţiei naţionale care ar fi trebuit să îl salveze pe Dragnea, pentru ca acesta să priceapă mesajul şi să plece de bună voie.
Reţeta dosarelor instrumentate de Parchetul General a fost folosită cu succes şi în cazul echipei Geoană-Vanghelie, probatoriul împotriva primarului din Sectorul 5 fiind alcătuit de procurorii din subordinea lui Niţă şi pasat pe ultima sută de metri DNA-ului, care nu putea să îl ignore, decât cu riscul decredibilizării.
Ironia sorţii este ca tocmai Ponta – care a declanşat „reforma morală” în PSD pentru a se debarasa de adversari – să cadă el însuşi în groapa săpată celorlalţi lideri social-democraţi.
Consecvent, Ponta, care în urmă cu un an declara că dacă PSD nu câştigă Prezidenţialele, „scapă cine poate”, se scapă, azi, pe el. În acelaşi timp, însă, compromite PSD-ul.
Istoria recentă ne arată că PSD a câştigat de fiecare dată alegerile organizate în situaţii de criză, de către guverne slabe. Social-democraţii s-au impus în perioada tulbure de la începutul anilor 90. Apoi după alegerile organizate de PNŢ-ul muribund, în 2000. Revenirile ulterioare la guvernare au avut loc după guvernarea fragilă a lui Tăriceanu, respectiv în 2012, când popularitatea Guvernului Boc scăzuse la zero.
De partea cealaltă, Dreapta a avut câştig pe fondul nemulţumirilor şi emoţiei de moment. Au fost, în ordine: „Schimbarea” din 1996, cruciada pentru „Dreptate şi Adevăr” din 2004 şi 2008, sau „Miracolul” din 16 noiembrie 2014.
În mentalul colectiv, PSD e alegerea sigură – forţa care pune capăt crizei şi frânează reformele dureroase. Dreapta (PNŢ, PNL, PD-L) este soluţia electoratului pentru abuzurile şi corupţia din PSD.
Refuzând să îşi dea demisia, Ponta creează exact acel gen de moment în care PSD provoacă repulsia electoratului. Baricadat în spatele deciziilor din Parlament, el duce popularitatea forului legislativ, dar şi a guvernului, spre zero. Şi consacră, mai mult ca oricare alt lider judecat şi condamnat, ideea că PSD e partidul corupţilor cu protecţie politică.
Pentru Victor Ponta dar şi pentru PSD, iunie 2015 va rămâne în istorie ca un moment de tipul „După mine, potopul!” Singura şansă de salvare a partidului ar fi ca Ponta să demisioneze, iar PSD să reuşească să se agaţe de majoritatea din Parlament şi să guverneze cu un alt prim ministru – singuri, sau într-o coaliţie de uniune naţională. Însă, după decapitarea tuturor liderilor din jurul lui Ponta, chiar şi această perspectivă este una prea îndepărtată.
