Una e sa spui „joc”, si alta „joaca”. „Joaca” are o semnificatie ludica, dar cu o nuanta prozaica; „jocul”, in schimb, poate capata nuante serioase, mistice, sau chiar tragice. „Joaca de copii” e foarte diferita de „jocul politic”. Inca dinainte de numirea sa ca Presedinte, Traian Basescu s-a anuntat ca fiind un „presedinte jucator”. Voit ambiguu, termenul a lasat loc unor numeroase interpretari. Cu totii ne-am asteptat ca presedintele sa semene fostului primar de capitala, un individ radical, hotarat, pus pe harta si scandal cu toti cei ce aveau viziuni diferite despre cum trebuie facuta treaba. Noutatea o reprezinta, insa, jocul Aliantei, in care Traian Basescu pare, pe zi ce trece, tot mai implicat. Sunt declaratiile presedintelui o joaca a unui individ guraliv din fire, sau fac parte dintr-un joc complicat, de reformulare a relatiilor dintre Puteri, si de conservare a PD la putere?Un articol de RÃZVAN PETRE
Alianta DA a luat fiinta din necesitatea unirii partidelor de opozitie pentru a invinge Goliatul PSD. Mai mult demonstrativ, ca sa lase impresia unitatii, creatorii Protocolului Aliantei au mentionat prin hartoage posibilitatea fuziunii, dupa alegeri, ca un deziderat suprem si o incununare a politicii aliate. In ciuda faptului ca neintelegerile dintre partenerii PD si PNL au fost lasate deoparte in timpul campaniei electorale, Alianta nu a reusit sa convinga, clasandu-se pe locul doi, dupa PSD. Momentul decisiv a fost cel al prezidentialelor, victoria lui Traian Basescu intorcand rezultatul si determinand formarea unui guvern de coalitie, in jurul nucleului „Dreptate si Adevar”.
A urmat un moment socant, cu un presedinte care blestema Guvernul caruia ii daduse binecuvantarea cu doar cateva zile in urma. Chiar inainte de a se instala bine in fotoliul de la Cotroceni, Basescu denunta „solutia imorala” PUR si agita drapelul anticipatelor. Receptand mesajul, Partidul Democrat se conformeaza, iese din Partidul Socialist European, vireaza catre dreapta politica si intinde mana PNL-ului. La congresul partidului, majoritatea candidatilor ies in fata cu motiuni populare, si toata lumea cere insistent unirea cu PNL. Liberalii, insa, sovaie. Nu vor sa cedeze functiile si locurile de parlamentari, mai multe, potrivit algoritmului Aliantei, decat cele ale PD.
Vara lui 2005 debuteaza tumultos, cu deznodamantul crizei jurnalistilor si inundatii devastatoare in toata tara. Basescu isi vede mai departe de treaba. Profitand de indaratnicia parlamentarilor, da din nou semnalul anticipatelor. Tariceanu, poreclit intre timp Moliceanu, inclina capul in favoarea alegerilor si mimeaza si el dezgustul fata de Parlament. Premierul tine, insa, sa isi schimbe porecla, si dupa o saptamana de gandire si niscai sfaturi (si) de la Bruxelles, renunta la demisie. Implozia anticipatelor creeaza explozii de nemultumire, atat la Cotroceni, cat si in sanul PNL. Este momentul de glorie maxima pentru Tariceanu. In pur stil PSD, acesta convoaca o intalnire a liderilor liberali, care il confirma ca bulibasa absolut, in detrimentul grupului Musca-Stolojan. Scuza pentru anularea anticipatelor – inundatiile – se dovedeste a fi ridicola. Intr-o saptamana, tot Guvernul, in frunte cu Tariceanu, e la plaja. Fac exceptie ministri Flutur, Barbu, si Dobre. Incepe telenovela podurilor, in care Basescu, in rolul pompierului atomic cu cizme si fes, intervine pentru a mai salta de nadragi imaginea ministrilor PD din Guvern. In acelasi timp arunca anatema asupra guvernantilor inconjurati de „grupuri de interese” si ii pune la respect de cate ori are prilejul. Exasperati de fronda presedintelui Basescu si de caderea partidului in sondaje, liberalii sunt cei care cer, acum, cu insistenta, fuziunea.
Basescu si-a dorit mult anticipatele. Pe de o parte, pentru a scapa de eternul santaj al conservatorilor si al UDMR, iar pe de alta parte, pentru a putea asigura perenitatea PD la guvernare. Parlamentarii Coalitiei voteaza aiurea, nici macar cum ii taie capul, ci pentru a servi interese personale si de grup. Iar Presedintelui nu ii pica bine asta, pentru ca decredibilizeza si Guvernul, si clasa politica, per ansamblu. Planul lui Basescu a fost simplu: Declanseaza anticipate in 2005, Alianta formeaza majoritatea in Parlament, iar mandatul noului legislativ se termina in 2009, cand sunt programate si alegerile prezidentiale. Impusca astfel doi iepuri dintr-un foc: isi impune mai bine punctul de vedere in Guvern, si poate trage PD-ul dupa el intr-o campanie comuna – prezidentiale si parlamentare – la alegerile din 2009. Acesta schema castigatoare a esuat odata cu anularea anticipatelor.
Dupa un scurt soc, Traian Basescu s-a intors in fata tablei mazgalite, a sters totul si si-a regandit strategia. Fuziunea e inutila. Goliatul PSD se prabuseste in sondaje, cu pietroiul Nastase de gat. Alianta, in ciuda multor esecuri, ar putea obtine usor majoritatea. PD-ul, singur, ar putea obtine de doua ori mai multe voturi ca PNL. Prilejul organizarii alegerilor parlamentare in 2009 a fost ratat; Basescu, care nu poate fi banuit de delicatete in declaratii, le spune in fata – Nu ma intrebati ce fac in 2009, ca va intreb eu pe voi ce-o sa faceti in 2008! Daca Tariceanu a vrut sa ramana Prim-ministru, sa ramana! Cu atat mai bine pentru strategia prezidentiala! Atat timp cat Basescu va interveni pentru spalarea imaginii ministrilor PD, sau pentru repudierea celorlalti, responsabilitatea guvernarii si toate belelele ce decurg de aici vor cadea in spinarea liberalilor. De asemenea, Parlamentul isi va pierde si bruma de credibilitate pe care o mai are, dand premisele tranformarii Romaniei intr-un stat prezidential. Transformat intr-o cutie de rezonanta a Cotroceniului, PD va propaga mesajele prezidentiale catre mase, devenind un fel de miscare religioasa, de apostoli ai prezidentialismului.
Traian Basescu are acum nevoie de fuziunea PD cu PNL, cam cata nevoie are de alegeri anticipate. Ramane de vazut cum se va impaca strategia presedintelui-jucator cu aderarea la UE.
A urmat un moment socant, cu un presedinte care blestema Guvernul caruia ii daduse binecuvantarea cu doar cateva zile in urma. Chiar inainte de a se instala bine in fotoliul de la Cotroceni, Basescu denunta „solutia imorala” PUR si agita drapelul anticipatelor. Receptand mesajul, Partidul Democrat se conformeaza, iese din Partidul Socialist European, vireaza catre dreapta politica si intinde mana PNL-ului. La congresul partidului, majoritatea candidatilor ies in fata cu motiuni populare, si toata lumea cere insistent unirea cu PNL. Liberalii, insa, sovaie. Nu vor sa cedeze functiile si locurile de parlamentari, mai multe, potrivit algoritmului Aliantei, decat cele ale PD.
Vara lui 2005 debuteaza tumultos, cu deznodamantul crizei jurnalistilor si inundatii devastatoare in toata tara. Basescu isi vede mai departe de treaba. Profitand de indaratnicia parlamentarilor, da din nou semnalul anticipatelor. Tariceanu, poreclit intre timp Moliceanu, inclina capul in favoarea alegerilor si mimeaza si el dezgustul fata de Parlament. Premierul tine, insa, sa isi schimbe porecla, si dupa o saptamana de gandire si niscai sfaturi (si) de la Bruxelles, renunta la demisie. Implozia anticipatelor creeaza explozii de nemultumire, atat la Cotroceni, cat si in sanul PNL. Este momentul de glorie maxima pentru Tariceanu. In pur stil PSD, acesta convoaca o intalnire a liderilor liberali, care il confirma ca bulibasa absolut, in detrimentul grupului Musca-Stolojan. Scuza pentru anularea anticipatelor – inundatiile – se dovedeste a fi ridicola. Intr-o saptamana, tot Guvernul, in frunte cu Tariceanu, e la plaja. Fac exceptie ministri Flutur, Barbu, si Dobre. Incepe telenovela podurilor, in care Basescu, in rolul pompierului atomic cu cizme si fes, intervine pentru a mai salta de nadragi imaginea ministrilor PD din Guvern. In acelasi timp arunca anatema asupra guvernantilor inconjurati de „grupuri de interese” si ii pune la respect de cate ori are prilejul. Exasperati de fronda presedintelui Basescu si de caderea partidului in sondaje, liberalii sunt cei care cer, acum, cu insistenta, fuziunea.
Basescu si-a dorit mult anticipatele. Pe de o parte, pentru a scapa de eternul santaj al conservatorilor si al UDMR, iar pe de alta parte, pentru a putea asigura perenitatea PD la guvernare. Parlamentarii Coalitiei voteaza aiurea, nici macar cum ii taie capul, ci pentru a servi interese personale si de grup. Iar Presedintelui nu ii pica bine asta, pentru ca decredibilizeza si Guvernul, si clasa politica, per ansamblu. Planul lui Basescu a fost simplu: Declanseaza anticipate in 2005, Alianta formeaza majoritatea in Parlament, iar mandatul noului legislativ se termina in 2009, cand sunt programate si alegerile prezidentiale. Impusca astfel doi iepuri dintr-un foc: isi impune mai bine punctul de vedere in Guvern, si poate trage PD-ul dupa el intr-o campanie comuna – prezidentiale si parlamentare – la alegerile din 2009. Acesta schema castigatoare a esuat odata cu anularea anticipatelor.
Dupa un scurt soc, Traian Basescu s-a intors in fata tablei mazgalite, a sters totul si si-a regandit strategia. Fuziunea e inutila. Goliatul PSD se prabuseste in sondaje, cu pietroiul Nastase de gat. Alianta, in ciuda multor esecuri, ar putea obtine usor majoritatea. PD-ul, singur, ar putea obtine de doua ori mai multe voturi ca PNL. Prilejul organizarii alegerilor parlamentare in 2009 a fost ratat; Basescu, care nu poate fi banuit de delicatete in declaratii, le spune in fata – Nu ma intrebati ce fac in 2009, ca va intreb eu pe voi ce-o sa faceti in 2008! Daca Tariceanu a vrut sa ramana Prim-ministru, sa ramana! Cu atat mai bine pentru strategia prezidentiala! Atat timp cat Basescu va interveni pentru spalarea imaginii ministrilor PD, sau pentru repudierea celorlalti, responsabilitatea guvernarii si toate belelele ce decurg de aici vor cadea in spinarea liberalilor. De asemenea, Parlamentul isi va pierde si bruma de credibilitate pe care o mai are, dand premisele tranformarii Romaniei intr-un stat prezidential. Transformat intr-o cutie de rezonanta a Cotroceniului, PD va propaga mesajele prezidentiale catre mase, devenind un fel de miscare religioasa, de apostoli ai prezidentialismului.
Traian Basescu are acum nevoie de fuziunea PD cu PNL, cam cata nevoie are de alegeri anticipate. Ramane de vazut cum se va impaca strategia presedintelui-jucator cu aderarea la UE.
