Interviu cu Aurel Papari, rectorul Universității ”Andrei Șaguna”
DEZVĂLUIRI: De ce este contestat învăţământul universitar privat din România?
Aurel Papari: N-aş spune că este contestat. Învăţământul universitar privat din România beneficiază, cu ghilimele de rigoare, de aceeaşi încredere scăzută, ca orice iniţiativă privată din ţara noastră. Cei care au iniţiative private în domeniul industrial sau al comerţului sunt încă mici afacerişti, termenul nu e unul laudativ. În general, lumea are încă, în România, mai mare încredere în stat, decât în iniţiativa privată şi nu numai încredere, ci şi aşteptări mai mari decât la cei din privat. În continuare, un procent alarmant din populaţie aşteaptă ca statul să aibă grijă de noi, „să ne dea” şi suntem în această mentalitate balcanică încă dinainte de epoca lui Caragiale. Acest mare scriitor a surprins foarte bine această mentalitate a lui „să ne dea”, „că de aia e stat”, de parcă statul ar fi ceva care trebuie să ne garanteze, trebuie să ne securizeze, să ne dea locuri de muncă, să ne cheme să ne alegem locuri de muncă, să ne hotărască destinul, până la urmă. Noi încă nu reuşim să depăşim acea mentalitate, să o rupem şi să ne luăm soarta în mâini. Fiecare om trebuie să îşi facă destinul şi să nu aştepte ca statul să îl ducă de mână. Într-o democraţie, nu te duce statul de mână.
A consemnat Mihai Razvan ROTARU
DZV: Tinerii se aşteaptă ca odată ce termină o facultate de stat să primească şi un loc de muncă mult mai uşor…
A.P: Mentalitatea de a avea mai multă încredere în iniţiativa statului, de unde şi aşteptările sunt mult mai mari. Deci, aşteptările individului sunt de la stat, pentru că, în opinia lor, „la stat e mai bine”. Mai mult decât atât, această mentalitate e exacerbată şi cultivată de ceea ce se întâmplă în sectorul public, din punctul de vedere al angajatorului. Toată lumea îşi pune problema ca nu cumva salariile bugetarilor să nu rămână nemajorate. Nimeni nu îşi pune problema: banii pe care îi cheltuiesc bugetarii, cine îi produce, de unde vin?. Nu-şi pune nimeni aceste probleme, nu există o orientare a grijii statului, în special către cel care produce banul. Este o orientare greşită a atenţiei, a grijii faţă de cel care consumă banul, care cheltuie. Noi producem puţin, dar vrem să cheltuim mult.
DZV: Credeţi că, după 20 de ani, învăţământul privat a ajuns la nivelul celui de stat?
A.P.: În momentul de faţă, după doar 20 de ani, învăţământul privat este o alternativă serioasă, dar nu este într-o concurenţă reală şi onestă cu cel de stat. Oricât de înfloritor ar fi învăţământul privat, el nu poate lua locul celui de stat. Este aşteptată o strategie a învăţământului de stat, cu specializările pe care el trebuie să le dezvolte, o strategie în privinţa numărului de absolvenţi şi a numărului de studenţi care studiază pe banii noştri, ai contribuabililor. Învăţământul de stat trebuie bine orientat de către Minister, trebuie să asigure dezvoltarea în perspectivă a societăţii. Nu trebuie lăsată grija asta, a strategiei de perspectivă, în seama pieţei, pe seama cererii şi ofertei, pe seama învăţământului privat. Eu susţin că învăţământul de stat trebuie, în continuare, să se dezvolte în acele domenii care hotărăsc viitorul unei ţări, în special în domeniile tehnice, în domeniile în care speranţele de dezvoltare nu sunt legate în principal de domeniul privat. Învăţământul de stat are menirea de a şcoli pe banii de la buget, atâţi specialişti câţi sunt necesari, conform unor planuri de perspectivă. Deci învăţământul de stat nu trebuie să funcţioneze şi să se dezvolte în relaţie directă cu cererea şi oferta momentului. În această situaţie trebuie să intervină statul, prin minister şi prin universităţi, să asigure, să garanteze prin aceasta, dezvoltarea ţării.
DZV: Credeţi că se emit prea multe diplome academice în România, în acest moment? Foarte mulţi termină acum facultatea, fac studii de master, îi ajută acest lucru la ceva?
A.P.: În mod sigur îi ajută şi este şi în beneficiul societăţii şi, garantat, nu este spre paguba nimănui. Faptul că omul, pe banii lui, face o şcoală, unde învaţă mai mult sau mai puţin, în funcţie de calitatea acelei şcoli dar şi de interesul lui, nu trebuie să sperie pe nimeni. Nu trebuie să ne sperie că avem acum foarte mulţi licenţiaţi. Fiecare va face după absolvire, ceea ce s-a pregătit să facă. Nu trebuie să le purtăm noi de grijă celor care au mers la unele universităţi şi care au trecut ca gâsca prin apă. Este problema lor! Pe piaţă, ei îşi vor putea găsi un loc de muncă, conform cu pregătirea la care au dorit să ajungă. Dacă doreau un nivel mai înalt, se duceau la o universitate cu faimă mai bună. Piaţa cerne, nu trebuie să obstrucţionăm individul. Angajatorul te întreabă ce ştii să faci („Păi eu ştiu engleza, că am terminat Engleza…” „ Lasă engleza, ştie şi secretara şi ştie şi patronul. „Ce altceva mai ştii să faci?” Păi, eu asta am terminat… „Mulţumesc, nu avem nevoie”). În momentul ăsta, cine nu ştie cel puţin o limbă străină sau să opereze pe calculator, este analfabet, în economia de piaţă. Trebuie să dovedeşti că ştii să faci ceva, pe meseria pe care ţi-ai ales-o. De aceea, învăţământul pe modelul american se dovedeşte mult mai eficient, pentru că este unul pragmatic: ce este transmis studentului, îi va folosi în viaţă. I se spune explicit asta. Studenţii noştri, la mai multe facultăţi, nu au această legătură cu practica, cu viaţa. De asemenea, o parte din vină aparţine şi învăţământului preuniversitar, care nu reuşeşte să facă o bună orientare profesională a elevilor. Profesorii lor nu le deschid ochii, mintea…
DZV: Pentru că materia este perimată?
A.P.: Nu aş zice că este perimată. Noi, de exemplu, derulăm acum un proiect finanţat de Uniunea Europeană, de 4, 5 milioane de euro ce are ca grup ţintă 5100 de profesori din învăţământul preuniversitar, profesori de matematică sau de ştiinţe economice. Ideea proiectului este aceea că profesorii trebuie să înveţe să le transmită elevilor cunoştiinţele lor, la acel nivel la care elevul să le priceapă şi să ştie apoi să folosească acele cunoştiinţe în viaţa reală. Faptul că matematica este predată la un nivel prea înalt de înţelegere şi fără legătură cu viaţa de zi cu zi, duce la noi generaţii de absolvenţi de liceu, analfabeţi din punct de vedere al înţelegerii economice a vieţii, oameni care sunt victime ale ignoranţei, ale unor acţiuni cum ar fi cele ademenitoare ale băncilor. Ştiţi, acelea de genul: credit doar cu buletinul! Acelea îi induc cetăţeanului ideea că nu este nimic mai simplu decât să iei acei bani. Omul îi ia îi cheltuie şi abia apoi se gândeşte cum să îi dea înapoi. Sunt o grămadă de oameni care habar nu au cum se calculează o dobândă, un impozit, nu înţeleg diferenţa între salariul net şi cel brut, de ce este aşa. Nu mă refer la persoane neinstruite, ci chiar şi la colegi, cadre didcatice care, încântate uşor de asemenea campanii de promovare, cu naivitate, reuşesc să „înşele” băncile, obţinând chiar şi 3, 4 sau 5 credite. Ei nu înţeleg că limitele impuse de bancă sunt calculate în funcţie de veniturile lui şi apoi se trezesc că îşi pierd locuinţele. Unii nu înţeleg de ce primesc de la Banca Naţională avertimente legate de moneda în care se recomandă să iei un credit. Este moneda naţională, cea în care tu produci, pentru că altfel riscul fluctuaţiei este unul iminent. Lumea nu înţelege astfel de lucruri, pentru că nu avem acea educaţie practică şi nu o avem pentru că nu o primim. Acest lucru nu se face în învăţământul preuniversitar, acea legătură între informaţie şi viaţa de zi cu zi.
DZV.:Putem face o comparaţie între taxele aplicate la cele două forme de învăţământ universitar, cel privat şi cel de stat?
A.P.: În momentul de faţă, taxele la privat sunt mult mai mici decât cele de la stat. Nivelul de pregătire al profesorilor este acelaşi, pentru că uneori sunt aceiaşi profesori. Acum a venit la noi un profesor, care a ieşit la pensie de la stat. În adeverinţele pe care le-a adus, am văzut că în ultimii ani a activat şi la universităţi private, aşadar a oferit aceleaşi informaţii, din punct de vede al calităţii, la toate acele insitituţii, indiferent de forma lor. Mai este un element… Gradele didactice se obţin după aceleaşi criterii, posturile libere se publică în Monitorul Oficial, concursurile pentru ocuparea lor se desfăşoară în aceleaşi condiţii… În momentul de faţă nu există o diferenţă între calitatea profesorilor, oriunde ar preda aceştia. O persoană devine conferenţiar sau profesor, după ce îi este conferit un astfel de grad de către o comisie naţională de profil.
DZV.: Cum sunt plătiţi profesorii la stat şi la privat?
A.P.: La stat se plăteşte mai bine, pentru că încă nu se poate compara un sistem privat (care are ca unică sursă de finanţare taxele de studii) cu învăţământul de stat, care are dublă finanţare. Nu uitaţi, universităţile de stat au 80% locuri cu taxă, dar şi bani de la bugetul de stat. Concluzia este aşadar aceea că, în învăţământul de stat, profesorii sunt acum mai bine plătiţi decât la privat, în condiţiile în care acum 15 ani era exact invers. Noi nu putem însă creşte foarte mult salariile profesorilor, pentru că automat ar trebui să creştem şi taxele. Noi avem taxe destul de mici, suportabile, dar în fiecare an ne confruntăm cu situaţii triste, cînd studenţii vin şi cer întreruperea studiilor, pentru că nu mai au bani de taxă, pentru că a murit bunicul care îi ajuta sau pentru că părinţii au rămas şomeri. De aceea, pentru a asigura stabilitatea, noi îi încurajăm şi îi sprijinim să îşi găsească locuri de muncă part time, pentru a fi siguri pe venituri şi, mult mai important, pentru a fi siguri că nu producem şomeri. Pentru majoritatea specializărilor noastre, locurile de muncă le sunt asigurate. Avem situaţii frecvente, când angajatorii vin să facă oferte de muncă pentru studenţi de la diverse specializări, cum ar fi economie, jurnalism…
DZV.: Cum vă explicaţi războiul de acum câţiva ani, declanşat de Ministerul Educaţiei împotriva unei universităţi private?
A.P.: Era o situaţie paradoxală şi foarte păguboasă pentru întreg sistemul universitar românesc, o situaţie catastrofală, creată de o universitate care nu respecta nicio regulă, nici pe cea legată de cifra de şcolarizare, sau de obţinerea gradelor universitare. Se făceau acolo avansări ca în armată, „la apelul de seară”, de genul „de mâine eşti profesor” şi asta fără nicio bază. Nu erau respectate normele, legile, reglementările, sub nicio formă. Acea universitate făcea şcoală, chipurile, prin tot felul de oraşe şi orăşele, deschidea filiale clandestine care nu existau scriptic şi nu care nu erau monitorizate de Minister. Studenţii înscrişi la acele filiale figurau de fapt ca studenţi în alte centre. Era o harababură, care a pus în pericol, o bună bucată de timp, credibilitatea întregului învăţământ românesc, precum şi valabilitatea valorii diplomelor. Din acest motiv, MEC a refuzat să le mai dea diplome, iar cei de la acea universitate au zis că nici nu au nevoie ca pe diplome să scrie MEC. S-a ajuns la o situaţie paradoxală care, pe viitor, nu trebuie să se mai repete. Învăţământul românesc, atât cel de stat cât şi cel particular, este acum pus pe temelii solide. Dar atunci a fost o perioadă când întregul învăţământ a suferit o influenţă nocivă, pentru că s-a creat acea impresie falsă – că te înscrii la particular şi iei imediat diploma, exact ca în cazul pe care vi-l menţionam mai devreme, „credit doar cu buletinul”. Revenind la acel scandal vechi, nu întâmplător MEC a refuzat să recunoască mai multe promoţii de la acea universitate, chiar dacă acea instituţie avea şi ea, la rândul său, profesori de valoare şi o bază materială bună. Acel exemplu este parcă o demonstraţie a teoriei că poţi să faci cu ceva bun şi ceva care o să iasă rău.
DZV.: La ce nivel se află baza materială a Universităţii Andrei Şaguna?
A.P.: În momentul de faţă, baza materială a universităţii este apreciată de Comisia de Evaluare Academică din cadrul ARCIS ca fiind una „la nivelul standardelor europene”, iar acesta este un citat din raportul lor. Noi facem investiţii în fiecare zi. Deşi standardul este european, facem mereu modernizări, cum ar fi la aulă. Toată lumea spune că statul nu se dovedeşte a fi întotdeauna un bun gestionar, pentru că gestionează cu mai multă risipă. Acelaşi lucru, la particular, se gestionează cu ceva mai multă economie, cu mai multă grijă. Este o diferenţă de optică, una diametral opusă. O universitate particulară are în permanenţă grijă ca universitatea să fie de la an la an una bogată, inclusiv în lichidităţi. Cea de stat are mare grijă în fiecare an, să cheltuiască banii care îi vin de la buget, pentru că dacă nu o face, acei bani se vor întoarce la buget.. Putem spune aşadar că este o abordare diametral pusă. De aceea probabil şi riscul unei risipe este mult mai mare la stat. Şi mai este un element: Universităţile de stat nu şi-au pus problema, până acum 2-3 ani, când au primit recomandare prin lege, să producă bani prin societăţile pe care tot ele să le înfiinţeze şi să le dezvolte pe lângă universitate. Dacă eşti aşa de valoros, haide să vedem cât eşti de bun şi în practică. Asumă-ţi şi managementul unei entităţi care evoluează pe piaţa concurenţială – Vorba americanului: „Dacă eşti aşa de deştept, de ce nu eşti şi bogat?” Universitatea Şaguna a acordat o atenţie deosebită acestui aspect, mult înaintea altor universităţi particulare. Noi, în acest moment, avem mai multe societăţi care funcţionează pe lângă universitate şi care beneficiază de aportul de inteligenţă şi de profesionalism al profesorilor şi al studenţilor lor. Acesta este un lucru bun, care ne ajută să ne gospodărim continuu. Pe lângă modernizarea bazei materiale, anul următor avem în vedere introducerea în circuitul de învăţământ al unei alte clădiri, una mai mare decât sediul actual. Mai sunt şi alte clădiri în plan, dar nu am demarat încă lucrările, pentru că aşteptăm o cofinanţare europeană.
