PD-L se aliază cu PRM! Mesajul-şoc sintetizat de laboratoarele de sloganuri ale PSD şi PNL a devenit lozinca ultimelor zile. Cohorte de jurnalişti, transformaţi din reporteri obiectivi în activiştii unei campanii căreia mulţi dintre ei nici măcar nu îi sunt tributari, s-au grăbit să denunţe „pactul cu diavolul”. Dincolo de gargara asta subţire, mişcarea PD-L care a permis păstrarea de către Vadim a funcţiei de Vicepreşedinte al Senatului rămâne o târguială politică banală, plus un dram de calcul politic pe termen mediu.
Un editorial de Răzvan PETRE
Deocamdată, nu s-a semnat nici un acord; nu s-a parafat nici o alianţă. Este o certitudine – nici unul din lucrurile acestea nu se va întâmpla. Apropierea dintre PD-L şi PRM este imposibilă şi inutilă. Imposibilă, pentru că partidul lui Vadim a devenit, în ultimii 4-5 ani, un paria. Toată lumea se teme să îl atingă, nimeni nu îl vrea, este constant atacat, atât din ţară, cât şi din străinătate. Alianţa cu PRM înseamnă, pentru orice partid, un fel de sinucidere lentă, pentru că ar aduce după sine rafale de acuzaţii, o izolare nedorită de nimeni şi o privire urâtă din partea electoratului. În plus, nici o alianţă cu Vadim Tudor (nici măcar în interiorul partidului) nu a durat, aliaţii tribunului sfârşind, cu toţii, prin a fi porcăiţi public şi unşi cu toate lăturile izvorâte din gura cultivatului preşedinte al PRM. Pe lângă aceasta, centralist prin definiţie, partidul lui Vadim nu are nici un lider local marcant. Aici se vede motivul pentru care tribunul s-a luptat cu atâta înverşunare împotriva votului uninominal – pentru că PRM poate propune doar o mână de candidaţi, şi aceia cu şanse minime de a câştiga votul dintr-un colegiu uninominal. Dacă adăugăm la aceasta şi faptul că PRM, ca partid mic, nu are nici un as în mânecă (accesul la votul maghiarilor, cum este cazul UDMR-ului, sau trustul media Antena, în cazul PC-ului) înţelegem pe deplin de ce nici unul din partidele din România nu îşi doreşte o alianţă cu PRM.
Dincolo de aşa-numita „alianţă dintre PD-L şi PRM” se află un mic troc. PD-L a cedat postul de Vicepreşedinte al camerei superioare a Parlamentului, primind în schimb trei posturi în comisii, printre care şi şefia unei comisii importante. Altfel spus, de dragul de a trece în Curriculum Vitae patru ani de vicepreşedinţie a Senatului, Vadim Tudor a cedat nişte funcţii care pot avea rol decisiv în promovarea sau blocarea de legi şi în bunul mers al Parlamentului. În termenii lui La Fontaine, vulpea PD-L a obţinut caşcavalul, dându-i prilejul corbului Vadim să îşi demonstreze extraordinarele calităţi vocale. Privind obiectiv, am putea spune nu numai că nu este vorba de o alianţă, ci chiar că PD-L-ul l-a tras pe sfoară pe Vadim. Pe lângă avantajul în comisiile parlamentare, PD-L a mai bifat un obiectiv, fie că acesta este unul asumat, sau fortuit: A reuşit să îşi atragă simpatia lui Vadim (şi voturile pe care poate acesta să le direcţioneze), în momentul în care acesta era părăsit inclusiv de colegii de partid.
În Statele Unite, în campania pentru prezidenţiale, rolurile sunt împărţite judicios. Astfel, candidatul pentru funcţia de preşedinte transmite, în majoritate, mesaje pozitive, despre ce o să schimbe în bine dacă va ajunge şef de ţară. Candidatul pentru funcţia de vicepreşedinte are un alt rol – acela de a-i ataca din răsputeri pe adversari – lui fiindu-i lăsată responsabilitatea de a dirija campania negativă. Deşi în politica românească nu poate exista o distribuţie similară a campaniei negative către un aghiotant priceput, anumite elemente ne fac să credem că exemplul american este urmat şi de politicienii noştri. În ultimele zile, în atacul împotriva candidaţilor propuşi de principalele partide pentru funcţia de prim-ministru, cei mai vocali au fost reprezentanţii eşalonului secund din conducerea partidelor. Un alt caz în care reţeta a fost aplicată cu succes a fost apropierea lui Băsescu de Gigi Becali, care, măgulit, s-a transformat într-un prieten al PD-L-ului şi într-un critic al actualilor guvernanţi. Acum, cu funcţia oferită lui Vadim, PD-L-ul reuşeşte să scape elegant de un opozant vocal, transformat, subit, în adversar declarat al PC-ului, care refuză să îi mai susţină scaunul de Vicepreşedinte la Senat.