E un aspect esenţial al vieţii de român, pe care îl observă rapid chiar şi cei care ne vizitează ţara: Românul contemporan a dezvoltat un soi de semi-dependenţă de maşină. Majoritatea activităţilor cotidiene, dar mai ales cele recreative, sunt indisolubil legate de maşină. Nu suntem singurii din lume care merg să îşi facă cumpărăturile la supermarketul dinafara oraşului, unde se ajunge, de preferat, cu automobilul. Dar suntem, cu siguranţă, în topul celor care preferă să iasă în oraş cu maşina, să meargă la festivaluri cu maşina, să plece în concediu cu maşina.
Un editorial de Răzvan PETRE
Oraşul meu e ca o sticla de şampanie: La fiecare festival, mici-stival, concert, sau miting de orice fel, toată suflarea se înghesuie în Peninsulă – îngustul gât al acestei sticle. Prostimea şi riveranii vin pe jos. Restul, 50-90% (în funcţie de prilej) vin cu maşina. Dacă evenimentul are loc vara, constănţenilor li se adaugă turiştii, care descind – logic – tot din automobilul personal. Ei bine, odată cu terminarea evenimentului, e ca şi cum ar sări dopul la şampanie – mii de maşini încearcă, simultan, să iasă prin gâtul îngust al Peninsulei. Este vorba de două străzi de o imensă importanţă turistică, iar întâmplarea face ca ele să fie cele mai înguste şi (de departe) cele mai prost întreţinute bulevarde din Constanţa, pline de petice, denivelări şi gropi distrugătoare de suspensii. Cu tot acest scandal al găsirii, apoi părăsirii locului de parcare, numărul maşinilor parcate în gura portului sau a Pieţei Ovidiu sporeşte în fiecare an.
Altădată, fiind la munte cu un grup de prieteni, mi-a fost dat să văd altă minune. Ajunşi cu autovehiculul de transport, mai mult târâindu-se pe pietrele din şosea, până la capătul drumului în poieniţă, nu ne închipuiam că vom fi vizitaţi decât, cel mult, de proprietarul vreunui SUV. Credinţa ne-a fost spulberată, când, câteva ore mai târziu, în poiană şi-a făcut apariţia un Logan alb tunat, cu praguri de zece centimetri, care mai că atingea pământul pe teren plat, d-apoi pe hârtoapele din drum. Dar proprietarul, decât să-şi lase maşina 100 de metri mai jos, unde începea porţiunea de drum impracticabil, a urcat târâş-grăpiş până-n poiană, unde a dat drumul casetofonului şi urgiei manelistice, până la 2 noaptea, când a căzut lat – fireşte, tot lângă maşină.
Dar cea mai impresionantă experienţă am avut-o într-una din pădurile Constanţei, aflată în Top 5 – „Locuri de mititei de 1 Mai”. Tabloul găsit aici era unul înte „Mica Indie” şi „Apocalipsa Sfântului Ioan” – hârmălaie, fumăraie, desfrâu. Nu mică mi-a fost mirarea să descopăr, la mai puţin de un minut de mers, iarbă verde, flori – natură – necălcate de picior de petrecăreţ. Practic, nici măcar unul din sutele (poate miile) de scandalagii din vale nu avusese iniţiativa de a face măcar 50 de paşi de la locul în care îşi parcase maşina. Se putea spune că ei au venit, au mâncat, urlat şi defecat, în aceleaşi locuri pe care le frecventaseră cu un an, sau doi, înainte, iar înaintea lor alte generaţii, tocmai de la facerea şoselei asfaltate.
Acelaşi lucru l-am constatat în toate pădurile Dobrogei, apoi de-a lungul şi de-a latul ţării. Petrecăreţii plecaţi „la pădure” nu ajung niciodată, cu adevărat, „în pădure”, preferând în schimb să-şi frigă micii la botul calului, sau al Loganului. Complementar, natura, istoria şi frumuseţile ţării încep, invariabil, la zece metri de marginea ori de la capătul şoselei…
