Aburiţi de alcool şi manele, mârlanii îngroapă sub gunoaie ariile dobrogene protejate
Weekendul care cuprinde mult aşteptatul 1 Mai este aproape. Din fericire, Dobrogea este posesoarea unor peisaje fabuloase şi a unor mărturii ale trecutului impresionante. Din păcate, acestea sunt umblate şi profanate de oameni superficiali, lipsiţi de bun simţ şi fără pic de cultură generală ori interes faţă de natură, sau, de ce nu, faţă de istoria locurilor.
În urmă cu doar câteva zile am dispărut din urban, refugiindu-mă împreună cu un bun prieten în Cheile Dobrogei. După o raită pe drumurile albe, ca nişte semne de carte pentru pădurile abia înverzite şi încă necălcate de piciorul omului, am ales să urcăm la Peştera Gura Dobrogei (sau “Peştera Liliecilor”). Nu mai fusesem niciodată acolo. A fost o experienţă inedită de la început până la ultimul pas coborât de pe deal.
Un articol de Andreea PAVEL
La ieşire din localitatea Târguşor, străjuită de comuna Fântânele, peştera face parte din rezervaţia naturală “Gura Dobrogei”, având statut de arie protejată.
Însă ajungi să-ţi spui “Degeaba!”, dacă treci prin pădurea care duce la peşteră.
Peturi de bere, doze metalice de suc, ambalaje, mucuri şi pachete de ţigări goale.
“Fii atentă! Aici, altă dată, erau copaci. I-au tăiat…”, îmi spune amicul meu dând cu piciorul într-un morman de cenuşă care demonstra că recent acolo se făcuse un grătar.
Tinerii din zonă dau chindii în peşteră
Amintirile cu care am plecat de la Peştera Liliecilor nu sunt cele mai plăcute. Trecând printre mizeriile “înflorite” odată cu firele de iarbă proaspătă de aprilie, aveam să văd parcă aceleaşi gunoaie pe tot traseul dealului, în jurul şi în interiorul peşterii. E greu de crezut sau de imaginat un astfel de peisaj.
“Ştii ce e aici de 1 Mai?”, mă întreabă amicul meu. “Nu”, îi răspund. “N-ai loc să arunci un ac de maşini, copii, grătare, bagaje, corturi. Şi uite ce rămâne în urma lor. În rezervaţie”, adaugă scârbit. Îl cred pentru că din păcate, gunoaiele de sub tălpile noastre stau argumente pentru afirmaţiile lui.
Una dintre cele trei cărări ce te conduc la peşteră este foarte abruptă, traseul fiind aproape pieptiş. “Dacă urci acum, pe-aici, data viitoare, pe oriunde ai lua-o o să ţi se pară uşor”, a fost încurajarea prietenului care se transformase în ghid şi începea să urce. La jumătatea drumului, am observat cum cărarea începea să fie croită din pietriş mai măricel şi bolovani mai micuţi ce-mi alunecau de sub tălpi. Mă împotmolisem şi credeam că e foarte greu pentru mulţi să ajungă la peşteră. Urcând cu greu îmi imaginam cum voi descoperi un loc sălbăticit de trecerea timpului. Aveam să mă înşel, desigur. După 10-15 minute de urcat, trăiam deja psihoza gunoaielor care mă urmăresc permanent de când am ajuns la poalele Gurii Dobrogei. Platoul de la intrare în peşteră era, de asemenea, presărat cu resturi, majoritatea nereciclabile.
Peretele exterior era mânjit cu un spray roşu, de un scris analfabet. În peştera răcoroasă glumele colegului meu pe seama posibilităţii existenţei spiritelor malefice în grotă răsunau până la lilieci. Dar ce glumă, când în nici cinci minute de la poantele cu fantome, la intrarea în cavernă, şase umbre au acoperit razele subţiri de soare ce luminau interiorul. Chiote, seminţe, şlapi, maieuri transpirate, sticle de bere, patru adolescenţi deja “luaţi” şi trei domnişoare gâfâind după traseu. Am ieşit scârbită din peşteră şi-am făcut câteva poze împrejurimilor. N-a trecut mult până când la lilieci au început să răsune din telefoanele argintii refrenele groteşti ale manelelor. Doar în România este posibilă desfăşurarea unei deplorabile chindii a prostiei şi indolenţei umane într-o arie protejată.
Familiştii “grătargii” au distrus rezervaţia Gura Dobrogei
Am coborât destul de repede dealul, iar pe la poalele acestuia ne-au ajuns la urechi tânguielile lui Guţă, Salam, Minune şi alţi băieţi cu “valoare”. După câţiva copaci, senzaţia că 1 Mai a sosit parcă prea devreme şi prea urât a fost încununată de un Mercedes negru cu uşile larg deschise, nişte prichindei ce zburdau mai ceva decât oile şi de nişte mame zbierând după plozi să nu cadă în pârâiaşul care îi despărţea de deal. Taţii, nişte domni despre care, în alt context, n-ai bănui că sunt genul de “grătargii”, scoteau cărbunii din portbagaj, carnea şi berea, şi au pornit cu iataganele în căutarea copăceilor buni de tăiat. Corturi, umbrele şi mese de plastic. Noi am zbughit-o înapoi, în inima de asfalt a oraşului. Măcar acolo “aşa a fost să fie”.
La întoarcere, atât eu cât şi prietenul care m-a însoţit în excursie, am zâmbit amar şi-am făcut haz de necaz, de o pancartă rămasă de pe vremea celui care i-a învăţat pe grătargii cu 1 Mai-ul, aparţinând Regiei Naţionale a Pădurilor şi având inscripţia: “Pădurile sunt obrazul ţării. Să le protejăm!”. Pancarta era ruginită şi înconjurată de gunoaie. La fel ca şi conştiinţa celor de care am ales să mă refugiez în urbanul asfaltat.
Cea mai mare colonie de lilieci din Europa
Lungimea galeriilor din Peştera “Gura Dobrogei”, sau “a liliecilor”, cum mai este numită, se apropie de jumătate de kilometru. În această peşteră au fost atestate numeroase mărturii ale activităţii umane încă din perioada precreştină, unelte de silex paleolitic şi neolitic, fragmente de ceramică neolitică, cât şi obiecte mai recente din metal aparţinând epocii fierului. Un lucru care atrage atenţia este acumularea unei mari cantităţi de guano tasat în Galeria cu Fosile, constituind movile apreciabile sub coloniile de lilieci adapostiţi în timpul verii pe tavanul peşterii. În bolta din extremitatea sudică a sălii cu ceramică s-a găsit în hibernare cea mai mare colonie de lilieci, aparţinând speciei mediteraneene Rhinolophus mehelyi şi Myotis mistacinus (“liliacul cu mustăţi”).
Istoria 1 Mai: fascism, nazism, comunism
De ce ne-am sinchisi să ne găsim altă zi în care să alegem a sărbători. Spre exemplu, 25 decembrie pentru că atunci l-am împuşcat pe Ceauşescu şi ne-am eliberat de sub jugul comunist? Dar pardon, 25 decembrie este deja o zi liberă pentru că… e Crăciunul!
De ce n-am alege 9 Mai, pentru că în 1877, Parlamentul a proclamat independenţa României? Şi nici nu e foarte departe de 1 Mai.
Insist să cred că 1 Mai e o zi comunistă, un simplu motiv pentru “grătargii” să nu muncească şi să se îndoape cu carne, muştar şi pâine, să bea bere şi să sufoce cadrul natural în care s-au desfăşurat cu nesimţire, cu tot felul de mizerii şi resturi nereciclabile.
Dar de unde vine, de fapt, tradiţia sărbătoririi zilei de 1 Mai? Păi, se face că în amintirea grevelor muncitorilor ceferişti de la Chicago din mai 1886, înfrânte de administraţia americană, s-a hotărât, în primul Congres al Inernaţionalei a-II-a, de la Paris, din 1889, ce reunea partidele social –democrate ale vremii, să se sărbătorească 1 Mai ca zi a oamenilor muncii, a solidarităţii internaţionale, începând cu anul 1990. Treptat, a devenit o zi a muncitorilor, confiscată, ca multe altele,de regimul totalitar comunist.
La 1 Mai 1939 în România şi în întreaga lume, au avut loc mari manifestaţii antifasciste, iar naziştii prezentau ziua de 1 Mai ca zi a renaşterii poporului german, a proslăvirii faptelor de vitejie ale armatelor germane care trebuiau să conducă lumea.
1 Mai, în anii 1945-1947 a fost marcat de manifestaţii, pentru o viaţă mai bună. Ţara era răvăşită de război, de ocupantul sovietic şi afectată de o puternică secetă, înrăutăţind şi mai mult situaţia locuitorilor.
După 1948, odată cu instaurarea regimului comunist, se organizau demonstraţii, defilări, simpozioane, mitinguri, care arătau «realizările construcţiei socialiste» în diferite domenii.
În zilele noastre, în lume, 1 Mai reprezintă o zi a social-democraţiei, iar în România reprezintă o zi a superficialităţii, mizeriei, poluării naturii, distrugerii faunei şi florei din zonele protejate, o zi a lăcomiei şi a lenei, micilor, berii şi burţilor păroase scoase la bronzat. O zi a celor care habar n-au de istoricul şi semnificaţia acestei zile, cu excepţia, poate, a celor care încă mai păstrează în conştiinţă urmele aplauzelor din urmă cu 20 şi ceva de ani…
