Dacă tot ne-am lins pe bot de oportunitățile oferite de Schengen, România ar putea profita de pe urma menținerii acestui statut. Regula #1 este că cei cu viză de scurtă ședere nu pot petrece mai mult de 90 de zile în acest spațiu, la fiecare jumătate de an. Anual, zeci de mii de turiști trec temporar granița în țări non-Schengen pentru a „reseta” viza, iar numărul acesta e în creștere exponențială, odată cu dezvoltarea muncii on-line. Partea proastă e că pentru a profita de această oportunitate, trebuie o strategie, iar România ca de obicei nu are nici una.
Reversul medaliei
Prin ratarea obiectivului Schengen, am rămas din nou proștii Europei. Din țările UE, doar România, Bulgaria și Cipru nu sunt incluse în Schengen. Cipru a intrat în UE în 2004 și a adoptat euro în 2008, dar nu s-a grăbit să intre în spațiul de liberă circulație, din motive politice și pentru că avantajele economice pe care le-ar obține de pe urma acestei aderări ar fi nule. În plus, o serie de țări europene non-UE, ca Islanda, Norvegia, Elveția, sunt de asemenea membre ale spațiului. Practic, toți care pot și vor în Schengen au intrat – mai puțin noi și bulgarii…
Reversul medaliei este acela că România rămâne printre puținele teritorii europene în care vizitatorii din afara Europei pot petrece timp, fără a risca depășirea termenului de 90 de zile permis de Schengen. Politica țărilor membre ale spațiului de liberă circulație variază, dar majoritatea au sancțiuni aspre pentru cei ce încalcă această regulă – de la amenzi de 50.000-60.000 de euro în cazul Greciei, până la închisoare pe termen de câteva luni. Toate sau aproape toate țările membre aplică, drept sancțiune complementară, expulzarea, cu interdicția de revenire în spațiul Schengen ce poate ajunge până la 10 ani. O zi în plus la Paris te poate costa 10 ani în care nu poți merge la Roma sau Lisabona – și pentru unii turiști asta contează, chiar foarte mult.
Suntem #1 în Europa, dar aruncăm la gunoi această ocazie
Dintre țările Europei care nu erau incluse pe lista Schengen, cinci ieșeau în evidență, cu avantaje care le făceau favorabile resetării vizei Schengen: Marea Britanie, Irlanda, Croația, România și Bulgaria. Până la 1 ianuarie 2023, Croația se detașa ca destinația optimă, cu suficiente obiective turistice, infrastructură decentă și prețuri la jumate față de Anglia sau Irlanda.
Odată ieșit din scenă acest competitor, România devine capul de listă – de departe. Costurile de cazare la noi sunt net inferioare Croației, infrastructura de internet și comunicații din țara noastră este una de top la nivel mondial (și la costuri net inferioare celor din Europa de vest), suntem o țară mult mai stabilă politic și la capitolul criminalității decât Bulgaria, iar un vizitator sosit la noi pentru a-și reseta viza are de ales dintre peisajele bucolice ale Bucovinei, farmecul medieval al orașelor din Transilvania, sau poate pur și simplu să se cazeze de la 1 iunie la 1 septembrie la Constanța – ca să numim doar câteva din atracțiile diverse pe care țara noastră le poate oferi.
De la viza de aur, la oportunitatea de aur
În ultimii cinci ani, mai multe țări europene au oferit turiștilor de modă nouă din afara UE modalități și trasee turistice noi, adaptate realităților politice. Americanilor le-a fost întinsă mai întâi momeala „turismului la picior prin Europa” (așa numitul „backpacking”) prin care site-urile de turism recomandau rute de vizitat Europa „într-o vară”. Șmecheria este una simplă: De ce să agăți turistul pentru un sejur, când poți să îl educi să își facă planuri termen mai lung și să aibă libertate în alegerea timpului petrecut în fiecare loc – ceea ce se traduce în mai mulți bani cheltuiți de acesta? Mai recent, aceste trasee au început să includă și țări non-Schengen, exact pe filosofia descrisă mai sus – faci Franța, Italia și Grecia, apoi resetezi viza prin Bulgaria, România și (până anul acesta) Ucraina, pentru a o lua apoi de la capăt prin Polonia, Germania, țările baltice etc.
În ultimii doi ani, una din marile probleme cu care se confrunta companiile vestice și în special cele americane este refuzul angajaților de a se întoarce la birou. Pare greu de crezut în România, dar în multe state americane măsurile de pandemie sunt încă aplicate: Starea de urgență care la noi a durat două luni, în California a fost aplicată 11 luni, guvernul american a abandonat starea de alertă abia acum o lună (sub presiunea alegerilor generale), Los Angeles se pregătește să reintroducă obligativitatea măștilor, iar în statele de pe coasta de vest majoritatea cetățenilor încă poartă mască la interior, pe stradă sau la cumpărături. O problemă relatată pe larg în presa din SUA în urmă cu câteva săptămâni este aceea că, profitând de starea de pandemie perpetuă, mulți angajați refuză să se întoarcă la birou, iar angajatorii nu au cum verifica dacă munca pe care aceștia pretind că au făcut-o în 8 ore nu a fost de fapt terminată în 2 ore. Așa cum relatau printre altele publicațiile Vice, Fortune și Bloomberg, mulți din acești „muncitori ascunși” („stealth workers”) pretind că stau închiși în casă de frica covid, dar în realitate au părăsit orașul, statul sau chiar America și folosesc servere proxy și VPN pentru a păcăli angajatorul că sunt încă în localitate.
Mulți din acești „nomazi digitali” s-au stabilit în Europa, iar acest lucru nu este deloc întâmplător – ei fiind atrași aici de programe bine puse la punct. În momentul de față, o serie de țări europene ca Spania, Grecia sau Italia oferă așa-numitele „vize de aur”, prin care dau drept de reședință pentru unul sau mai mulți ani persoanelor din afara UE care investesc o anumită sumă de bani, de exemplu în cumpărarea unei locuințe. Și Bulgaria a încercat același lucru, demarând un program numit „Pașaportul de aur” – program închis însă, la cererea UE. Alte țări (poate ceva mai puternice la capitolul -diplomație-) au dat lovitura: Portugalia, de exemplu, a atras circa 12.000 de asemenea imigranți de lux, oferind drept de rezidență pe 5 ani celor care cumpără o proprietate imobiliară sau transferă bani în băncile portugheze. Lunar, Portugalia aprobă circa 150 de cereri pentru viza de aur, plus încă 100-200 pentru familiile solicitanților. Nu pare mult, dar dacă luați în considerare că fiecare solicitant trebuie să cumpere proprietăți de 500.000 de euro (sau 350.000 în „zone de regenerare urbană”) sau să transfere 1 milion de euro în Portugalia, ajungem la concluzia că portughezii atrag lunar pe această cale investiții și transferuri de capital de 50-100 de milioane de euro – cam cât erau obligați să investească în România beneficiarii „privatizărilor strategice”, pe parcursul a 5-10 ani…
Îți dăm bicicleta gratis – dacă ai permis de TIR!
Succesul Portugaliei e ușor de explicat: Procedura lor e simplă și directă – tu vii cu banul, noi îți dăm dreptul de reședință și implict de libertate de mișcare în Schengen timp de 5 ani.
România are și ea un program similar. Însă – ca la orice lucru românesc – procedura e de-a-ndoaselea și așa de complicată, că mai bine te lași păgubaș: De exemplu, pentru a obține viza de investitor, trebuie mai întâi sa fii avizat de un „comitet al investitorilor”, să obții drept de reședință, să creezi zeci de locuri de muncă și să îndeplinești o căruță de alte lucruri. Practic, dreptul de reședință oferit de portughezi – logic – ca recompensă pentru investiția ta, este la români cerință de îndeplinit pentru a primi viza de investitor (care astfel ajunge să valoreze puțin mai mult decât un simplu titlu onorific). Și financiar, oferta României e un dezastru: Trebuie să creezi (și să plătești!) zeci de locuri de muncă, sau să investești 500.000 de euro (și să obții separat și dreptul de ședere pe spezele tale!) pentru a primi viza de investitor pe trei ani. Adică aceeași sumă pentru care portughezii îți oferă pachetul complet – cinci ani de reședință și liberă mișcare în Schengen…
Cu așa ofertă minunată, nu e de mirare că strategia României are rezultate zero barat! Evident, sunt o mie de lucruri pe care am putea să le facem pentru a atrage pe străini și mai ales banii lor: Avem costuri de trai relativ mici, o țară frumoasă, infrastructură de comunicații și date superbă. Dacă portughezii îți cer 500.000 de euro pentru ceea ce echivalează cu un permis Schengen, Statul Român ar putea să dea reședință și posibilitatea resetării Schengen – de exemplu pentru toți care ar achiziționa un apartament în Brașov sau Constanța, la un cost de 5-10 ori mai mic decât cel cerut de portughezi. Pentru nomazii digitali, statul ar putea să ofere decontarea cheltuielilor cu serviciile de date – ceea ce ar suna foarte bine și nu ne-ar împovăra aproape deloc (abonamentul lunar pentru internet prin fibra optică costă 50% din banii pe care statul roman îi alocă – zilnic! – pentru un refugiat ucrainean) și așa mai departe…
Sunt o mie de lucruri pe care le-am putea face pentru a atrage străinii și pentru a valorifica și întoarce în favoarea noastră inclusiv dezavantajul de a nu fi fost primiți în Schengen. Dar, în loc să elaboreze o strategie în acest sens, guvernanții noștri preferă să toace – o dată la fiecare 2-3 ani, sume colosale pentru coafarea imaginii de țară, de fiecare dată cu același rezultat – zero barat.
Un articol de Răzvan PETRE
