Învăţământ – reformă. Cei doi termeni sunt inseparabili, în unul din două cazuri în care se pronunţă primul cuvând, cel de-al doilea urmând, la mică distanţă. De douăzeci de ani, Învăţământul românesc este în plină reformă. Deşi acesta nu este unul din domeniile în care UE să ne ceară schimbări profunde, nu a fost Guvern sau Ministru, care să nu fi schimbat ceva, care să nu fi venit cu un nou şi salvator plan de schimbare a modului în care operează sistemul educaţional. Atât de mare a fost preocuparea guvernanţilor pentru perfecţionarea acestui sistem, încât ei au pierdut cu totul din vedere imaginea de ansamblu. Acum, la coada reformei şi la terminarea perfecţionărilor, constatăm că toate aceste schimbări au fost făcute de pomană: Elevul care ar fi trebuit să beneficieze de pe urma Reformei este obez, dezinteresat, arogant şi incult.
Un editorial de Răzvan PETRE
În primul rând, s-a încercat rezolvarea problemei recunoaşterii studiilor româneşti în străinătate. De la opincă la vlădică, toţi ne plângeam că angajatorii din UE şi de aiurea nu dau doi bani pe educaţia românilor şi că, în loc să le echivaleze sau să le ia de bune diplomele, cer românilor plecaţi peste hotare să se perfecţioneze în şcolile lor. Prin urmare, s-au depus eforturi mari pentru ca sistemul de examene să fie mai obiectiv, mai serios. S-a introdus Bac-ul la enşpe materii. Apoi Capacitatea/Testele naţionale. Simulările. Admiterea pe calculator. Efectele se lasă aşteptate. Până la urmă, se pare că decizia recunoaşterii diplomelor româneşti este una politică. Între timp, însă, Reforma şi examenele ei isteţe au „ajutat” la ratarea a zeci de mii de copii, la popularea liceelor şi facultăţilor cu tâmpi şi tonţi cu medii umflate de profesori îngăduitori, prin localităţile rurale, şi aleşi de calculator pentru a studia în domenii ce depăşesc cu mult capacităţile lor mentale.
Autonomia financiară a fost încă un colţ al reformei de care guvernanţii au tras cu dinţii. Nu au contat prea mult semnalele venite dinafară, din ţările în care această practică a dus la deteriorarea calităţii învăţământului, până la limita în care guvernanţii acelor ţări au început să îşi pună ei înşişi problema că această stare de fapt impune o… reformă. În Românica, rezultatul s-a vazut rapid, taxele, în special la universităţile de stat, explodând şi „reuşind” să le depăşească pe cele din şcolile private.
Un alt capitol a fost cel al asigurării calităţii învăţământului. Şi aici s-a ales praful – manualele au devenit subiect de panaramă jurnalistică, criteriile de selectare şi promovare a personalului didactic au fost ajustate, dar degeaba. La fel, de ani de zile toată lumea se plânge că Învăţământul nu primeşte 6% din PIB, dar nimeni nu vine cu un plan clar, care să demonstreze cum ar trebui investit acest bănet pentru ca sistemul să producă elevi şi studenţi mai buni.
În tot acest timp, materia primă a Învăţământului – copiii – s-a deteriorat. Dacă ar avea timp să iasă din birourile în care ţes reforme, strategii Guvernului ar rămâne cu gura căscată în faţa „viitorului ţării”. De-a lungul şi de-a latul ţării, „dascălii” se plâng de calitatea slabă şi de lipsa de interes a progeniturilor ce le trec pregul. Nimeni nu mai învaţă pentru cultura generală, sau pentru a-şi face un rost în viaţă – o fac, în schimb, pentru a obţine Diploma. Tupeul elevilor e nemărginit, interesul lor pentru învăţătură este zero. Pus în faţa lor, profesorul are trei variante: Se enervează şi ajunge la ştiri, pentru că agresează verbal sau fizic elevii; se complace şi ajunge pe YouTube, filmat în timp ce elevii îi pun coarne sau îi dau pantalonii jos; se face că plouă şi devine membru al sindicatului „Timpul trece – leafa merge”.
Vorbeam zilele trecute cu fosta mea dirigintă din liceu, care, pe fondul constatării că noile generaţii de elevi sunt din ce în ce mai prost pregătite, se întreba cât de mult poate face Şcoala. Ea îmi povestea replica unei directoare, care ar fi afirmat că şi părinţii poartă o parte din vină, ei practic „parcându-şi copiii în curtea şcolii” şi aşteptând ca educaţia primită aici să compenseze lipsa „celor şapte ani de-acasă”. O observaţie corectă, mai ales când te gândeşti că bunul simţ şi seriozitatea nu pot fi predate la şcoală…
Aşadar, îi invităm pe strategi să dea de pereţi uşile birourilor şi să colinde şcolile. Nu le va trebui mult să devină la fel de speriaţi ca şi mine, de copiii ăştia simpatici, dar limitaţi, pe care pompos îi numim „viitorul ţării”. Atunci, poate vor înţelege că reforma, dacă tot trebuie făcută, trebuie începută în casele oamenilor, nu în curţile şcolilor. Cât despre ce s-a făcut până acum, nu mă pot abţine să nu remarc o chestie: Noi toţi suntem de părere că „pe vremea noastră se făcea şcoală, nu ca acum” şi că „înainte” elevii şi studenţii români erau mult peste cei străini. Păi dacă era aşa de bine, de ce mama naibii ne-am apuc să ne schimbăm?
