„Inaugurarea” noului preşedinte american a fost un eveniment mai important decât alegererile prezidenţiale în sine. Pe măsura recordului stabilit de Obama (primul preşedinte de culoare al SUA), show-ul pus în scenă cu ocazia învestirii sale a fost unul unic, prin aceea că destinatarul său nu a fost publicul larg, ci chiar noul preşedinte.
Un editorial de Răzvan PETRE
Suita manifestărilor publice, care a debutat cu spectacolul de la Memorialul Lincoln, de pe malul râului Potomac, a fost dedicată lui Obama. Formalismul handicapat, cu rânjete compulsive, ce caracterizează divertismentul şi viaţa de zi cu zi a americanilor, a fost dat dracului. Locul lui a fost luat de o manifestare cu accese de patetism, în care, însă, persoanele prezente pe scenă i-au transmis lui Obama mesajul: „Eşti preşedintele nostru. Nu ne dezamăgi!”
Marele neajuns al istoriei americane este acela de a nu fi traversat nici o schimbare de regim politic. SUA se ghidează după un set de principii şi după o schemă instituţională ce au suferit mici schimbări, o dată cu trecerea timpului. Dacă din punct de vedere socio-economic această formulă s-a dovedit a fi una de succes, din punct de vedere cultural, ea i-a aruncat pe americani în zodia unei ignoranţe tenebroase. Lipsa oricărei perspective diferite, precum şi noţiunea lor îngustă despre patriotism a făcut ca majoritatea celor care au luat cuvântul la tribuna de la Memorialul Lincoln să debiteze o grămadă de platitudini desuete – emanaţii îndoielnice ale unor pseudo-genii ale politicii şi oratoriei americane. Latura jalnică a acestui show a fost completată de expresiile triumfalismului asociat alegerii lui Obama – primul preşedinte american de culoare. E cât se poate de adevărat – Obama este negru. Însă originile est-africane ale preşedintelui îl fac să fie radical diferit de marea majoritate a persoanelor de culoare din SUA – urmaşi ai negrilor „importaţi” în Lumea Nouă din teritoriile vest-africane. E suficient să compari figura lui Obama cu cea a unui rapper negru de succes, pentru a-ţi da seama că între cei doi există mai puţine elemente comune decât între mine şi un oarecare Vintzel Bacszi din Sovata.
Ceea ce a impresionat la festivităţile de învestire a lui Obama a fost prezenţa unui mare număr de staruri, precum şi mesajul pe care l-au transmis aceştia noului preşedinte. Majoritatea celor care au urcat pe scenă a fost alcătuită din membri ai comunităţii cultural-artistice, oponenţi declaraţi ai fostului preşedinte şi ai politicilor conservatoare. Ei au sărbătorit victoria aceasta personală, dar s-au şi folosit de prilej pentru a-i reaminti lui Obama programul lor politic. Activişti conştiincioşi ai ultimelor campanii democrate, actorii şi regizorii de la Hollywood, cântăreţii de blues, jazz, pop, rock şi (mai puţin) cei de country au ţinut să-i aducă aminte noului preşedinte că ei s-au opus războiului din Irak, politicilor neortodoxe ale CIA şi politicii ignorante a lui Bush în privinţa încălzirii globale. Punctul nevralgic a fost mesajul transmis cu ocazia cântecului interpretat de irlandezii de la formaţia U2. Pornind de la versurile melodiei „Pride” (dedicată lui Martin Luther King), solistul formaţiei, Bono, s-a adresat lui Obama, spunându-i că are de dus la îndeplinire nu doar visul american, ci şi „visul european, cel african, cel israelian şi… (tronc!) cel palestinian”, aceasta fiind o aluzie fără perdea la o eventuală reorientare a politicii externe a SUA în Africa şi în Orientul Mijlociu. Cât de greu au cântărit cuvintele lui Bono şi ale celorlalţi? Nu ştiu… Dar îmi aduc aminte cu plăcere deschiderea unui discurs ţinut de Bono în faţa adunării generale a ONU: „Vă rog să îmi scuzaţi emoţiile. Nu sunt obişnuit să vorbesc în faţa unei audienţe mai mici de 50.000 de persoane…”
