Vetre străbune la Pantelimon, Grădina, Corbu, Cogealac şi Istria
Judeţul Constanţa este, de departe, pe primul lor în clasamentul siturilor arheologice, pe teritoriul său fiind identificate peste 700 de obiective istorice, a căror existenţă s-a derulat pe parcursul câtorva milenii. Nu vom vorbi despre celebrele şantiere arheologice, faimoase în întreaga lume, precum Histria, Tomis sau Callatis, ci despre regiuni mai puţin cunoscute, dar care au o poveste extraordinară. Multe localităţi ale judeţului, aparent obişnuite, se pot lauda cu o serie de vestigii antice impresionante care ar merita să fie puse mai mult în valoare. Oamenii locului sunt mândri de moştenirea lor milenară, dar în acelaşi timp, regretă că potenţialul fantastic nu este exploatat de către stat, aşa cum ar merita.
Arheologia românească nu îşi permite, poate, să întreprindă cercetări sistematice pe raza unor comune, dar pentru acestea existenţa unor muzee locale ar ajuta la dezvoltarea turismului regional. În urma investigaţiilor efectuate de-a lungul Dobrogei, reporterii Dezvăluiri au depistat un nucleu de astfel de localităţi, ale căror pământuri ascund vestigii impresionante şi poveşti pe măsură. Este vorba de cinci comune, amplasate în centrul şi în estul judeţului Constanţa: Istria, Cogealac, Grădina, Pantelimon şi Corbu sunt zone pe care orice iubitor de istorie ar trebui să le viziteze. Fiecare dintre ele merită să aibă un muzeu local, în care turiştii să poată admira dovezi ale vremurilor de demult.
Un articol de Cristian CEALERA
Cu aproape două milenii în urmă, teritoriile sus-menţionate erau înglobate în celebra „regio Histria”, zona rurală aflată în subordinea şi administrarea marii cetăţi a Histriei, cel mai vechi oraş antic de pe teritoriul României. În „umbra” marii cetăţi au existat timp de aproape un mileniu aşezări civile şi militare, fiecare dintre acestea având propria sa poveste. Au fost aşezări ale autohtonilor geţi, puncte de comerţ ale negustorilor greci, castre militare ale soldaţilor romani, dar şi aşezări civile ale veteranilor lăsaţi la vatră după satisfacerea stagiului militar şi care apoi s-au stabilit în zonă, căsătorindu-se cu localnice şi făcând astfel paşi importanţi în complexa acţiune de „zămislire” a poporului român.
În ultimii două sute de ani, din siturile aproape necunoscute din „Regio Histria” au fost scoase la lumină vestigii impresionante. Mare parte dintre acestea le-am descoperit în incinta Muzeului Histria…
Comorile de la Nuntaşi
Celebră în întreaga Europă pentru că are în componenţa sa cetatea Histria, comuna Istria este formată din două sate, cu o populaţie totală de aproximativ 2300 de persoane. Primul dintre acestea este cel ce a dat numele localităţii, în timp ce a doua aşezare, Nuntaşi, este mult mai puţin cunoscută (pentru turiştii ce iubesc istoria). Potrivit listei monumentelor istorice aflate în judeţul Constanţa, satul Nuntaşi se poate lăuda cu nu mai puţin de cinci obiective extrem de interesante. Practic, în întreg satul sunt presărate vestigii vechi de milenii. Astfel, primele dovezi de locuire provin din secolul VI înainte de Hristos, aşezarea antică fiind întemeiată probabil la scurt timp după constituirea cetăţii Histria. Această aşezare grecească de la capătul de Vest al satului şi-a încetat existenţa cam două veacuri mai târziu, însă în perioada elenistică (sec. IV-II î-H) comunitatea s-a mutat câteva sute de metri mai departe, în zona cunoscută de localnici ca Nuntaşi Băi. Locuirea a fost una continuă, pentru că au fost identificate atât o aşezare rurală din primele veacuri ale dominaţiei romane (sec I-III d.H), cât şi una din epocă romano-bizantină (sec. IV-VI), având astfel dovada că la Nuntaşi a existat o comunitate a cărei poveste s-a derulat timp de mai bine de un mileniu.
De-a lungul vremurilor, arheologii au recoltat din aceste obiective materiale extrem de frumoase. Ei au descoperit un adevărat sanctuar elenistic, cu elemente atât greceşti, cât şi indigene, divinităţi la care strămoşii noştri se închinau cu aproape un două milenii şi jumătate în urmă. Astfel, astăzi poate fi admirată (în incinta Muzeului de la Histria) o superbă statuie a Zeiţei Cibele, marea mamă a zeilor, pe care vechii eleni o vedeau ca fiind reprezentarea lui Rea, mama Marelui Zeus. Din sanctuarul elenistic de la Nuntaşi mai merită menţionată statuia unui Efeb, adolescent grec care după perioada noviciatului, urma să depună jurămintele, apoi primea arme şi intra în categoria bărbaţilor din cetate. La fel de frumoasă este însă şi statuia lui Nike, zeiţa victoriei, o divinitate apropiată mult de sufletul veteranilor romani stabiliţi în Moesia Inferior.
Cogealac – un mileniu de istorie veche
Cu jumătate de mileniu înainte de Hristos a existat o aşezare bogată şi pe teritoriul unde astăzi se găseşte comuna Cogealac. Arheologii au identificat, la 300 de metri Est de satul cu acelaşi nume, un sit datat în perioada V-I î.H. Aici locuiau probabil foarte mulţi băştinaşi, dar obiectele descoperite ne arată un trai influenţat de coloniştii eleni, care desfăşurau în regiune intense tranzacţii comerciale. Stau dovadă în acest sens numeroasele obiecte de ceramică, amfore lucrate cu stil, fie în atelierele îndepărtate ale Miletului, fie chiar în cele ale meşteşugarilor locali. La Cogealac s-a dezvoltat apoi (în acelaşi punct Bent, la 300 de metri de sat) în sec.I-III, o aşezare romană. Era însă o zonă cu o populaţie numeroasă, pentru că au funcţionat în regiune şi alte aşezări. Este cazul aşezării rurale romane, de secol IV, din zona „Via lui Ciurea”, la aproximativ 1 kilometru vest de sat. Nu în ultimul rând, tot în satul Cogealac, dar pe traseul Tariverde – Gura Dobrogei, a funcţionat în perioada secolelor I-III o aşezare civilă, în care proaspeţii cuceritori romani coexistau cu localnicii geţi. Atât de la Cogealac, cât şi din satul Tariverde s-a recoltat un bogat material ceramic, framente corintice, amfore attice, cupe ioniene dar şi străchini lucrate la roată de către strămoşii noştri geţi. Trebuie să spunem însă că la Cogealac, urmele de locuire sunt chiar şi mai vechi decât dovezile interacţiunii getico-greceşti. Astfel, în satul Gura Dobrogei au fost identificate, pe valea pârâului cu acelaşi nume (la 1,5 kilometri de sat), locuiri rupestre datate în Neolitic, Mezolitic şi chiar Paleolitic.
Grădina şi Villa sa rustică (Primele dovezi de creştinism)
Comuna Grădina este la fel de bogată în vestigii antice, pornind de la tumuli milenari şi până la aşezarea romană, din primele secole de după Histos. Nu vom vorbi acum de Masivul Geologic Cheia, care merită să fie tratat separat şi care este un distinct punct turistic, extrem de interesant. De asemenea, povestea Sfântului Ioan Cassian, plecat în Occident, pentru a deveni într-un final un adevărat întemeietor al monahismului european, îşi merită propriul său articol. Zona este atât de bogată în istorie, încât nu ştii mai întâi, spre care dintre satele din zonă să te îndrepţi. Vom trata însă, de această dată, doar dovezile existenţei romane în această regiune. S-a vorbit că aici ar fi chiar Vicus Cassiani, Satul Casienilor, de unde Sfântul sus-menţionat ar fi pornit în a doua jumătate a secolului IV spre Ierusalim, pentru ca apoi să se stabilească în Franţa. Cert este însă faptul că în zona Cheia, arheologii Constanţei au descoperit primele dovezi istorice ale creştinismului dobrogean. Este practic vorba despre o villa rustica de aproape 2000 de metri pătraţi, o fermă romană datată în perioada veacurilor III – IV d.H. Opaiţele în formă de cruce găsite aici au convins pe toată lumea că este vorba despre o casă a unui creştin. Se afla pe un drum foarte circulat şi a fost întemeiată în vremea lui Constantin cel Mare, cel mai probabil fiind construită în jurul anului 320 d.H. În apropierea sa funcţiona o aşezare civilă, localnici (oameni liberi) care lucrau probabil pe moşia nobilului roman. Existenţa villei de la Cheia se încheie brusc la finele secolului IV. Se ştie că în jurul anului 378, goţii au distrus o parte a aşezărilor din zonă, aşa că sfârşitul existenţei sale poate fi pus pe seama acestor atacuri. Şi dacă vrem să mai facem o paralelă, putem menţiona faptul că, în acel moment, Sfântul Ioan Cassian avea în jur de 18 ani şi pleca împreună cu părintele său spiritual, Cuviosul Gherman, în marea sa călătorie.
„Pădurea de Ulmi” de la Pantelimon
Comuna Pantelimon este situată într-o zonă care, în antichitatea romană, se afla din punct de vedere administrativ pe teritoriul cetăţii Capidava. Pantelimon a avut însă o istorie, la rândul său influenţată de vecinătatea unui mare oraş precum Histria. În comparaţie cu alte aşezări învecinate, aici povestea a cunoscut o cu totul altă turnură. La Pantelimon vorbim deja de o adevărată cetate, Ulmetum sau în traducere „Pădurea de Ulmi”. Situl arheologic există, dar din lipsa fondurilor nu a fost cercetat aşa cum ar fi meritat. Se ştie că în apropierea cetăţii de azi a existat un sat, „vicus”, în care locuiau cetăţeni romani şi traci din neamul bessilor. Satul nu a fost descoperit, dar se crede că ruinele sale s-ar găsi sub casele modernei aşezări din zilele noastre. Prin secolul III, Imperiul Roman a decis ca la răscrucea de drumuri comerciale de la Ulmetum să construiască o puternică fortificaţie. Treptat, civilii din vicus s-au mutat între zidurile cetăţii, iar satul a dispărut. Ulmetum are o poveste extrem de interesantă. Este cetatea în care a fost găsit mormântul unui războinic got (secolul IV) iar faptul că acesta se află în interiorul zidurilor (şi nu într-o necropolă din afară, aşa cum era obiceiul), conferă acestui sit un element de unicitate. Între 420 şi 450, cetatea a fost de trei ori cucerită de huni, ultimul atac fiind efectuat de războinici care i se supuneau marelui Attila. În secolul VI, împăratul romano-bizantin Iustinian a ordonat ca cetăţile din Dobrogea să fie reconstruite. Aşa s-a întâmplat şi cu Ulmetum. Imperiul era însă sărac, inginerii de valoare erau folosiţi la reclădirea oraşelor importante. Aşa s-a ajuns ca reconstrucţia Ulmetumului să cadă pe umerii unor tineri cetăţeni romani, veniţi de la Sud de Dunăre, juniorum lanciari. Aceştia au reclădit prost cetatea iar în scurt timp aceasta a fost distrusă definitiv de către atacatorii avaro-slavi.
Corbu şi Vicus Celeris
Extrem de bogată în vestigii istorice este şi zona aflată astăzi pe teritoriul comunei Corbu. Este o zonă a tumulilor milenari, a unei aşezări din perioada Hallstatt şi, mai ales, a unei aşezări greco-indigene din veacurile V-I î.H, de unde s-a recoltat un bogat material arheologic. Ceramica getică şi alte obiecte găsite de arheologi pot fi admirate astăzi în Muzeul de la Histria. Tot la Corbu, în punctul Valea Vetrei, între Corbu de Jos şi Corbu de Sud a existat o aşezare romană, a cărei existenţă a început în secolul I î.H şi s-a încheiat cinci veacuri mai târziu. La 1 km Nord – Vest de sat a existat şi o aşezare rurală, unde autohtonii au coexistat alături de veteranii romani, stabiliţi în regiune. Cea mai importantă aşezare din zonă este însă cea romană de secolele I-IV, aflată la Capul Midia, la 3,5 km SSE de sat, o aşezare suprapusă acum de un pichet de grăniceri şi de o cherhana. De comuna Corbu ţine însă şi satul Vadu, pe al cărui teritoriu (la 1,5 km de satul modern) a fost descoperit satul lui Celer „vicus Celeris”, datat în secolele II – IV după Hristos. Numele este extrem de interesant, Celer fiind un personaj legendar, întâlnit în miturile de întemeiere ale Romei. Una dintre variantele acesteia îl identifică pe Celer, drept om de încredere al lui Romulus. Când Remus ar fi batjocorit graniţele pe care fratele său le trăsese, Celer şi nu Romulus l-a atacat şi ucis pentru că a luat în derâdere voinţa zeilor. La aproape un mileniu de la această crimă, un roman care purta numele Celer ajungea în Moesia Inferior şi întemeia o aşezare civilă, trăind în pace cu băştinaşii geţi.
