Sătenii acuză: crucile de la Mănăstirea Dervent au fost furate de la Dunăreni
În satul dobrogean Dunăreni (pe vremuri numit Ciumata, din cauza oamenilor care s-au aşezat aici fugind ce ciumă), trei cruci miraculoase au crescut din pământ. Cel puţin aşa cred mai mulţi localnici, “aceia care nu s-au îndepărtat de credinţă”, după spusele bătrânului dascăl al satului, Costea Nicolae Dumitru, de 79 de ani. Convingerea puternică în minunea din satul lor i-a făcut pe localnici să înconjoare crucile cu un rând de nuiele, iar apoi să construiască o colibă din chirpici, care să adăpostească crucile.
Un articol de Mihai Răzvan ROTARU
Din vremuri îndepărtate, pierdute într-un ungher al memoriei colective, sătenii din Dunăreni vin şi se roagă la crucile miraculoase, îşi aduc rudele şi chiar animalele bolnave să se vindece. În noaptea dinaintea Praznicului Izvorului Tămăduirii, credincioşii se îmbulzesc în căsuţa ce adăposteşte crucile, aprind lumânări şi se roagă.
Dascălul satului ştie poveşti cu vindecări miraculoase
Dascălul Dumitru este cel care are grijă de minunea de la Dunăreni. Tot el ştie cel mai bine povestea crucilor. Pe el l-am luat şi noi drept ghid, până la căsuţa ridicată pe un platou ce se deschide la capătul unui drum din spatele bisericii. O uşă de lemn cu broască “ţigănească” se deschide cu scârţâit şi ne trezim într-o colibă din chirpici, acoperită cu stuf. Printr-o fereastră improvizată, toamna îşi aruncă o rază care alintă braţele a două cruci din lemn. Între ele, o piatră albă îşi scoate capul prin lutul podelei. Într-o oală roşie, de cele care se vând la magazinul universal din sat, zărim mai multe lumânări arse. Dascălul îşi scoate pălăria, o aşează pe pervazul ferestrei, se închină plin de cucernicie şi îşi începe povestea.
Ielele şi Dumnezeu îşi dau mâna
“Pe timpuri adunate în satul ăsta trăia un boier bogat, care avea trei fete. Boierul ăsta avea casă mare, frumoasă şi multe animale. El era însă un om cam încrezut, nu credea în Dumnezeu. Ciobanilor care îi păzeau oile li s-au arătat, de mai multe ori, noaptea, ielele. Ielele astea sunt sfinte, nu sunt din partea diavolului, aşa cum spun unii. Ciobanii i-au povestit stăpânului lor despre iele, dar el nu credea. Într-o noapte s-a hotărât să stea şi el la pândă cu ciobanii. Când au apărut ielele, ciobanii le-au văzut, dar boierul nu. Că el era mândru şi Dumnezeu a vrut să îl încerce. Atunci boierul a tras cu pistolul mai multe focuri. Când a ajuns în casă, fetele lui erau moarte, împuşcate. Boierul nu şi-a dat seama că trăsese în puterea lui Dumnezeu, iar El a luat sufletele fetelor. Boierul şi-a îngropat fetele chiar în acest loc, îmbrăcate în mirese”. Povestea mai spune că a doua zi după înmormântare, femeile din sat au mers la mormânt să tămâieze, conform tradiţiei. Ele au rămas cu gura căscată când au văzut pe locul mormântului trei cruci de piatră, crescute peste noapte, din pământ. Dascălul din Dunăreni e convins că locul este binecuvântat şi spune că a făcut minuni de mai multe ori. El are chiar şi un exemplu pe care îi place să îl povestească. E vorba de un văr de-al lui, bolnav de tifos exantematic, care s-a vindecat după ce s-a spălat pe ochi cu apă ce stătuse o noapte lângă cruci.
Minune sau simple cruci din fostul cimitir?
Sunt şi localnici care nu cred în puterea vindecătoare a crucilor. Despre ei dascălul spune că şi-au pierdut credinţa în Dumnezeu. Nu mai vin la biserică şi nu mai respectă învăţăturile divine. Contestatarii minunii spun că pe acel loc a fost un cimitir, iar crucile de lemn au rămas de atunci. Iar în ceea ce priveşte piatra, ea nu este capătul unei alte cruci, ci o simplă bucată de lespede. Cert este că nimeni nu a avut curajul să sape în jurul pietrei, pentru a elucida misterul. În ce priveşte crucile din lemn, una dintre ele este chiar datată, în 1935 şi a fost făurită pentru Tudor Carasava, “un nume dunărean, de baltă”, ne lămureşte Dacălul. O altă poveste bizară care circulă în zonă îi acuză pe călugării de la Mănăstirea Dervent că au luat crucile de la Dunăreni. Cu alte cuvinte, deja celebrele cruci de la Dervent nu ar fi crescut în locul în care sunt în prezent, ci ar fi fost luate de la Dunăreni, iar pe locul lor au rămas doar cioturile. Contactat de reporterii DEZVĂLUIRI, Arhiepiscopul Tomisului, ÎPS Teodosie, nu a vrut să comenteze fenomenul de la Dunăreni, pe motiv că nu ştie despre ce e vorba şi trebuie să se documenteze.
“Oamenii răi” au furat pietre de la Sacidava
Bătrânul dascăl s-a oferit să ne ducă la ruinele cetăţii Sacidava, pe un promontoriu ce priveşte cu multă mândrie spre insulele şi ostroavele Dunării. Pentru Dascăl, biserica, piatra minunată, cetatea şi oamenii de odinioară întregesc imaginea idilică a unei aşezări mitice, care a depăşit multe momente de răstrişte. Din păcate, pentru el, prezentul e dezamăgitor. Nici chiar el nu mai este ca altădată. Pe vremuri bătea dealurile fostei cetăţi romane, iar acum s-a retras, gârbovit, într-o casă ascunsă între vii, la capătul unor uliţe desfundate, pradă hoţilor care, din când în când, îi fură păsările din curte, sau chiar banii din casă. Pentru dascăl, istoria, chiar şi cea antică, e parte din viaţa lui. Ne povesteşte cum a descoperit la Sacidava, pe Valea Lui Ionică, un tunel de refugiu al dacilor, care ducea până pe Valea cu Ştevie. Desigur că în prezent, tunelul respectiv a fost astupat… Vizităm împreună cetatea şi dascălul ne povesteşte că Sacidava a făcut parte din salba cetăţilor de apărare construite de romani pentru a controla Dunărea. Nu ştie să o dateze (secolele II-VII), dar ne spune că înainte să vină romanii acolo a fost o aşezare dacică. Găsim şi un colţ în care se văd urme de săpături arheologice recente. Arheologii au aşezat fragmente de vase pe un fost stâlp de susţinere. Ghidul nostru e foarte supărat că nu mai găseşte pietrele din zidul de incintă pe care el a citit, pe vremuri, inscripţii minunate: “Deci e adevărat! Auzisem eu că s-au furat pietre din cetate. Vin oameni din alte sate cu căruţele şi iau pietre de aici ca să le folosească la construcţii. Ce oameni răi, o să aibă grijă Dumnezeu de ei”.
Istoria oficială, la Ciumata
Directoarea şcolii din Aliman, profesorul de istorie Mariana Tăşală, s-a prezentat la examenul pentru gradul didactic cu o monografie a comunei Aliman (care cuprinde şi satul Dunăreni). Din lucrare am aflat că Aliman apare pe hărţile istorice de peste 260 de ani, iar la începuturi activitatea de bază era păstoritul oilor. Localitatea Dunăreni, (fostul sat Mârleanu), este amintită între localităţile cu populaţie românească din Dobrogea, în secolele XVI-XVII, conform documentelor fiscale otomane ale timpului. Exista ca localitate “dublet“ de o parte şi de alta a Dunării, în primă fază aşezarea numindu-se Ciumata, datorită celor ce s-au refugiat aici de frica ciumei din timpul lui Caragea Vodă. Tradiţia populară şi Chestionarul Densuşianu păstrează legenda înfiinţării satului în 1831, după distrugerea localităţii Kuciu Stambul, aşezat mai la sud. Pe dealul care se numeşte astăzi “Dealul Bisericii“ este aşezată biserica cu hramul “Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de Mir“, construită între 1872 şi 1882. Biserica a fost zidită din piatră, cu icoane vechi, pictate şi datate din anii 1830-1880, iconostasul având picturi vechi, anonime, din aceeaşi perioadă. Biserica nu a fost pictată în întregime, întrucât stăpânirea otomană nu îngăduia acest lucru. Pictura a fost realizată în 2003, când biserica a fost şi renovată.
