Dacă Liviu Dragnea s-ar fi aplecat, din fragedă pruncie, asupra studiului fizicii – cu seriozitatea cu care ministrul agriculturii Daea a studiat oaia – acum ar fi fost un fizician de top. Și ca mai toți fizicienii de top, ar fi devenit și un pic filozof și ar fi putut să ne explice despre lucrurile nevăzute ce dirijează Universul – un fel de neo-neoplatonism. Cum Dragnea s-a afundat, în schimb, pe cărările întortocheate ale politicii, opera sa de căpătâi nu poate fi decât despre firele nevăzute ce dirijează guvernarea. Doar titlul e neschimbat – Paradoxul lui Dragnea.
În 2016, PSD câștiga în alegeri cea mai serioasă victorie din istoria sa și o majoritate atât de solidă, încât nici metafore ca „unitatea de monolit” a lui Iliescu nu puteau să o cuprindă. Ținut departe de fotoliul de Prim Ministru, Dragnea a fost descris în acești doi ani ca „tătucul”, „patriarhul”, „dictatorul” care numește guverne, miniștri, secretare și femei de servici. Ca șeful atotputernic care construiește (pentru fani) sau distruge țara asta (pentru detractori).
Și aici intervine paradoxul: Cum naiba, dacă partidul e așa de mare, puternic și pe val, iar tu ești așa de dictator și până și funcționarele de la Protecția Copilului îți știu de frică – cum naiba nu ești tu în stare să pui un guvern care să țină măcar un an, sau un prim ministru care să nu te înjure în public, la șase luni de la momentul investiturii, la care îți pupa mâna?
Poate nu vă mai aduceți aminte momentul nominalizării lui Sorin Grindeanu pentru funcția de Prim Ministru. Bâlbâit, intimidat ca un copil de Grupa Mică adus cu sula de părinți la prima lui serbare de Moș Crăciun, îmbrăcat în urs polar sau Scufița Roșie și împins pe scenă să recite poezia de patru versuri, Grindeanu abia își găsea cuvintele. Dragnea îl prezenta poporului ca fiind „un coleg care este…. ăăăă… este loial… programului de guvernare și partidului”, iar el, încordat și țeapăn ca un băț, recita poezia: „Responsabilitatea – Eu nu voi face mișcări în guvern și mișcări politice fără colegii mei, cei care mi-au dat astăzi votul!” Contrastul între cei doi era total. Dragnea era calm și șmecher ca un MC de trupă rap din anii 90: „I give you Guvernu Grindeanu. Checherap!” Iar Grindeanu părea că are nevoie urgentă de un Furazolidon – făcea grimase, zâmbea aiurea, apoi lăsa ochii în podea sau se uita pe tavan, cu mâinile la spate se bâțâia și se încrunta către inamici și provocări invizibile.
Piesa asta de succes a rulat pe micile ecrane până cu vreo săptămână înainte de prăbușirea guvernului, Dragnea ieșind să declare că are încredere în pupilul său, în timp ce Grindeanu se bâțâia încruntat alături. Apoi a venit ruptura. Primul Ministru a fost părăsit de membrii guvernului și demis prin moțiune. Ce i s-a reproșat lui Grindeanu? Ne-o spuse aseară Olguța Vasilescu, în platoul România TV: „Nu a dialogat cu colegii și nu a îndeplinit programul de guvernare.” Acuzația este fabricată: Un singur om, fie el și Sorin Grindeanu, nu poate fi capabil – sau responsabil – de îndeplinirea unui program de guvernare, de unul singur. Și mai haios este că ea e diametral opusă presupuselor calități pentru care îl recomanda Dragnea. Tipul loial partidului și programului nu a dialogat cu colegii din partid și nu a pus în practică programul.
Și Grindeanu a reușit să ne arate că albul e negru și viceversa. Discursul său, cu note de absurd, comic și delir, se mutase brusc, de la „Colegii mei care m-au votat în Comitetul Executiv trebuie să decidă”, la „Ăsta e guvernul României, nu al Comitetului Executiv!” De la rolul cățelușului cufurit, Grindeanu a sărit la acela al unui Făt Frumos. Cățărat la baconul Operei, într-un moment de un ridicol sublim, el a anunțat că nu pleacă, pentru că are o responsabilitate față de România (aceea de a-i livra o criză politică babană, probabil…) Nu mai lipsea decât să zică „M-am îmbrăcat în cămașa neagră a morții” ca în filmele cu Tudor Vladimirescu, sau „Asta-i pohta ce-am pohtit!” ca în cele cu Mihai Viteazul.
Un an mai târziu. Alți oameni, aceeași piesă. Șase-șapte luni de unitate de monolit, apoi direct balamuc. Grindeanu s-a transformat într-o săptămână, din Cosânzeană, în zmeu cu păr pe piept. Tudose, cel sigur pe sine ca un șef de autobază și diplomat ca orice absolvent cu notă mare al academiei SRI patronată de Oprea și Coldea, a devenit „prietenul pedofililor” și propovăduitor al dogmei secuiului zburător.
Intervievat în urmă cu o săptămână de Revista Kamikaze, un fost șef din Securitatea comunistă râdea de faza cu pedofilul din lift: „Toată țara a plecat după fenta cu pedofilul. Un polițist, care ar trebui să știe mai bine, nu și-a acoperit fața într-un lift în care nu era o cameră ascunsă, ci una cât un borcan! Fie PSD aruncă o fumigenă pentru a face uitat scandalul Codurilor, fie Iohannis vrea să trântească guvernul”. La faza cu „fenta” tind să-i dau dreptate. În țara asta au fost pedofili de 1.000 de ori mai răi ca figurantul din lift, care au fost scăpați, pedepsiți cu 2-3 ani de închisoare, sau eliberați pentru că au scris o carte, și nu s-a scandalizat nimeni. La partea cealaltă, nefiind politician, omul de la Securitate nu a intuit corect: Nu a fost nevoie de Iohannis, PSD s-a folosit de scandalul pedofilului pentru a-și da jos propriul guvern. Fidel strategiei partidului, Tudose și-a dat concursul, prin declarația stupidă și gratuită despre steagul secuiesc, făcută parcă înadins pentru a jigni interesele UDMR-ului care doar ce dăduse PSD o mână de ajutor la votarea Codurilor. Până la aceasta, premierul nu a dat niciodată impresia că e genul bețivului care spune seara lucruri pe care a două zi le regretă și trebuie să le explice. Mămăliga PSD însă nu făcea explozie, așa că a băgat și el un detonator…
Acum, când măturătorii adună de pe jos cioburile Guvernului Tudose, totul se dovedește a fi reeditarea unei piese proaste. Zidurile groase ale majorității sunt de gips, iar coroana lui Dragnea – de carton. Iată Paradoxul lui Dragnea – Patronul PSD, tartorul care taie și spânzură, e făcut terci de subordonați și sfârșește prin a-și sugruma creația, la fiecare repunere în scenă a piesei. Partea tristă e că mai avem încă doi ani cu ăștia, doi ani în care – având în vedere lipsa de inspirație a scenariștilor din spatele politicii românești – vom avea parte de o ciorbă reîncălzită. Același paradox, aceeași piesă, doar cu unii actori schimbați. Nu știu de dumneavoastră, dar eu m-am cam plictisit și mă gândesc serios să îmi cer înapoi banii pe bilete.
Un articol de Răzvan PETRE
