În momentul de faţă, programul Guvernului României ar putea fi numit „Cum să împaci capra cu varza”. Condamnate la o guvernare împreună, de voinţa populară, de criza mondială şi de interesele celor mai mulţi dintre proprii membri, PD-L şi PSD se au ca pisica şi câinele, ca leul şi mielul, la un loc. Circul este garantat, iar ieşirile nervoase şi contrele apăsate se înmulţesc pe zi ce trece, fiind alimentate şi de apropierea alegerilor prezidenţiale, în care cele două partide se vor situa pe poziţii adverse.
Un editorial de Răzvan PETRE
Apropierea dintre PSD şi PD-L a părut, de la bun început, una imposibilă. Porniţi din acelaşi partid-mamă – FSN, membrii celor două partide aveau o istorie comună, curmată de o scindare dureroasă. În felul acesta, social-democraţii şi democrat-liberalii aveau, în organizaţiile centrale ale partidului, oameni care dovediseră, deja, în urmă cu mulţi ani, că au opinii şi simpatii diferite, ireconciliabile. Acesta a fost unul din motivele pentru care varianta PD-L+ PSD nu era văzută, înainte de alegerile legislative, ca fiind una foarte probabilă. Mult mai fezabile erau considerate reconstituirea Alianţei DA (PD-L+PNL) sau confirmarea coaliţiei care a făcut posibilă supravieţuirea Guvernului Tăriceanu II, prin susţinerea liberalilor de către voturile aduse de Mircea Geoană.
Marele obstacol care trebuia depăşit pentru ca PD-L şi PSD să poată guverna împreună nu era istoria lor schismatică, ci, oarecum paradoxal, răspunderea în faţa propriului electorat. În ultimii zece ani, dar mai ales după alegerea lui Traian Băsescu în funcţia de preşedinte, PD-L a fost ţinta predilectă a social-democraţilor. Aşişderea, aceştia au fost adesea atacaţi de PD-L, care şi-a asumat rolul de conducător al unei cruciade împotriva foştilor lideri ai PSD, în frunte cu Adrian Năstase. Mai mult, o altă problemă a democrat-liberalilor este aceea că partenerii social-democraţi au venit la guvernare, la braţ cu „soluţia imorală” – Partidul Conservator. Prin urmare, cele două partide se văd acum obligate să îşi continue discursul agresiv la adresa partenerilor de guvernare, nu atât din convingere, sau în scop electoral, cât pentru a nu-şi pierde credibilitate în faţa propriilor alegători.
Unul dintre principiile de bază ale pluripartitismului este acela că el asigură echilibrul scenei politice, partidul (sau partidele) aflat la guvernare având o contrapondere în cel/cele din Opoziţie, care îl critică şi care îi pândeşte fiecare greşeală. Ei bine, iată că minunata şi originala noatră democraţie a reuşit să stabilească un nou precedent, atingând o nouă culme a pluripartitismului – la noi, în România, avem o Opoziţie, în sânul Guvernului! De altfel, având în vedere că PSD critică pe PD-L şi viceversa, în timp ce PNL şi UDMR sunt cu ochii pe ei, am putea zice chiar că toate partidele parlamentare se află în Opoziţie, fie faţă de Guvern, fie faţă de partenerii de guvernare… .
Acest lucru, deşi are potenţialul de a crea numeroase şi îndelungate blocaje, ar trebui să aibă şi un avantaj nebănuit: Întrucât toată lumea e cu ochii pe toată lumea, iar cenzura Opoziţiei se manifestă chiar în sânul Guvernului (care dispune de multiple pârghii instituţionale de control), înseamnă că instituirea unor politici monopoliste, de acaparare a resurselor şi de dirijare a fondurilor pe culoarele întunecoase ale corupţiei, este practic imposibilă. Unul din semnalele recente în acest sens este faptul că, după douăzeci de ani în care au tot fost semnalate fraude electorale, anul acesta avem, în premieră, o anchetă oficială în legătură cu turismul electoral şi cu votul multiplu.
Aşadar, situaţia nu este chiar aşa de sumbră. Şi ar putea să fie chiar ok, dacă în spatele demnitarilor politici de rang înalt din Guvern s-ar găsi un corp funcţionăresc profesionist, care să vegheze bunul mers al economiei şi al societăţii, feriţi de disputele politice.
