Recent, armata română a anunțat un program de dotare prin care vom cumpăra 54 de tancuri Abrams, fabricate în SUA. Nota de plată pentru aceste tancuri second-hand se va ridica la un milliard de euro. Achiziția ridică și unele semne de întrebare, de exemplu – Cum se vor deplasa tancurile americane de 80 de tone pe podurile din România unde masa maximă autorizată e de 40 de tone? O altă problemă ține de necesar – în 2007 la intrarea în NATO, România opera peste 1.000 de tancuri, deci în ce măsură poate această achiziție de doar 54 de bucăți să compenseze și mai ales să acopere necesitățile reale?
Momentan, programul de achiziții a fost anunțat cu surle și trâmbițe, dar sunt ani buni până ce el va intra în derulare. Primul pas a fost acordul Parlamentului – obținut săptămâna trecută. Informația privind dotarea cu tancuri americane a fost comunicată mai mult sau mai puțin oficial de diferiți reprezentanți ai MApN pe diferite canale media, dar deocamdată ea nu este menționată pe site-ul oficial al ministerului.
Șaorma mare, cu de toate
În materie de tancuri, modelul Abrams M1A2 e ca o șaorma cu de toate: Este un tanc puternic, dotat cu armament redutabil și de mare încredere, cu protecție excelentă pentru echipaj și construit pe sistem modular, putând fi echipat cu diferite echipamente suplimentare, în funcție de specificul misiunii și mediul în care ea se desfășoară.
Reversul medaliei este acela că, spre deosebire de fast-food, în lumea tancurilor, dacă adaugi componente, transformi automat un tanc ușor într-unul mediu, iar unul mediu – în greu. Practic, Abrams e ca o șaorma mare, cu de toate: Solicitat de armata americană inițial la o specificație de 45 de tone, tancul M1 a ieșit din proiectare cu o greutate de 53 de tone, iar de pe linia de producție – de 54 de tone. Trecerea de la armamentul principal de 105mm la cel de 120 de milimetri (precum și alte modificări structurale) au dus la creșterea greutății: 61 de tone pentru M1A1 și aproape 67 de tone pentru cea mai recentă variantă (cea care este anunțată a fi cumpărată de România).
Așa cum știe orice român care a achiziționat vreodată o mașină nouă, diferența între specificațiile din broșura de prezentare și realitatea de pe șosea poate fi destul de mare. Tancul M1A2 nu face excepție de la această regulă: Cu echipaj complet, muniție completă și rezervorul plin (adică în condiții normale de funcționare), el sare binișor de 70 de tone. Iar cu modulul de luptă urbană instalat se apropie sau sare de 80 de tone.
Prin comparație, tancurile Leopard 1 trimise acum în Ucraina pentru a le veni de hac rușilor cântăresc 40-42 de tone…
Podul polonez și războiul din Ucraina
Dintre tancurile alianței NATO, doar două au fost fabricate în cantități suficiente pentru a permite livrări constante în situație de război: Tancurile germane Leopard (câteva mii de bucăți), respectiv tancul american Abrams (peste 10.000 de bucăți existente și utilizabile). Deși Abrams era de departe (din punct de vedere cantitativ) cel mai potrivit pentru exportul în Ucraina, NATO s-a ferit să îl pună la bătaie din prima. Momentan, Ucraina deține zeci de tancuri Leopard 1 și 20-30 de tancuri britanice Challenger (din cele circa 400 existente în total), dar tancurile Abrams aproape cert nu vor debuta în Ucraina în 2023, posibil nici în 2024, deși armata americană are efectiv mii de astfel de tancuri care zac degeaba în depozit.
Motivele pentru această stare de fapt sunt multiple. Unele sunt politice și de imagine, altele de ordin logistic: Dotate cu un motor „gas turbine” (practic un motor de avion), tancurile Abrams consumă mult și trebuie realimentate des. Însă de departe, cel mai mare obstacol este cel pe care îl indicam mai devreme: Greutatea.
Aici intervine dilema „podului polonez”, pe care analiștii militari au ridicat-o, de exemplu la momentul dotării Poloniei cu blindate de infanterie americane M2-Bradley. Puternice și compacte, acestea au o greutate maximă de circa 45 de tone – ceea ce e problematic într-o țară ca Polonia, în care podurile sunt proiectate să reziste la 40 de tone. Această dilemă – care le-a dat bătăi de cap strategilor NATO în Polonia – revine spectaculos în Ucraina: Ca fostă componentă a URSS, Ucraina aderă și mai strict la această regulă.
Spre deosebire de tancurile vest-europene și cele americane (care au devenit progresiv mai grele, profitând de dezvoltarea infrastructurii rutiere), tancurile sovietice și mai nou cele ruse sunt proiectate complementar acestei cerințe tehnice. Un tanc T-72 are greutate similară cu cea a vehiculul de infanterie american Bradley (dar șenile mai lungi și mai late, deci repartizare mai bună a greutății și presiunii pe sol).
Ne-am luat mașină. Avem unde să o conducem?
România nu este singura țară europeană care are în vedere achiziția de tancuri Abrams. Concomitent, Polonia a anunțat un program similar, pentru 250 de bucăți. O privire la anunțul aliaților noștri relevă soluția de avarie găsită pentru a învinge problema „podului polonez”: Achiziționarea unor utilitare pentru construirea rapidă de poduri de barje. Practic, între varianta renunțării la tancurile grele și cea a reconstruirii tuturor podurilor principale, polonezii au găsit acest compromis.
Teoretic, putem importa această idee. Practic, ea nu se potrivește întru totul cerințelor de mediu din țara noastră, în care avem, de exemplu, Dunărea – un fluviu cu debit și lățimi de 5-10 ori mai mari decât cele ale Vistulei (cel mai mare râu din Polonia).
Și mai rău este că – așa cum vedem aproape zilnic pe stradă sau la știri – România este campioană absolută în materie de poduri. În ultimii ani am avut mai multe poduri care au ajuns în prag să cedeze catastrofic, uneori la câteva luni de la „consolidarea” lor. Constanța, punct nevralgic în contextul conflictului din Ucraina, este și un punct nevralgic al podurilor șubrede: Acum câțiva ani, podul de la Agigea a intrat în reparații generale, administratorii descoperind că acesta era pe cale să cedeze catastrofic din cauza întreținerii defectuoase. Al doilea pod de la Agigea (cel din Portul Constanța-Sud) a fost cât pe-aci să fie distrus de constructori, chiar înainte de darea în funcțiune (subiectul fiind publicat exclusiv de dezvaluiri.ro la vremea aceea). Momentan, traficul din și spre oraș este sugrumat de reparațiile capitale la podurile din Ovidiu și Năvodari, iar cea de-a treia cea mai importantă arteră de legătură a orașului, către București, va intra în același proces, CNAIR contractând un împrumut de la BERD pentru reparația podului de la Poarta Albă.
Și mai rău este că această problemă a podurilor șubrede din România nu se limitează la cele de pe arterele majore. Căutați pe internet „pod șubred România” și vi se va face părul măciucă – din buricul Capitalei, până la Botoșani și Timișoara, țara noastră este punctată de poduri și podețe degradate, uzate, expirate, care stau să cadă.
Toate aceste poduri, podețe și podulețe au fost construite la aceleași specificații. Și, spre deosebire de o șosea pe care poți să circuli în continuare (mai ales cu un tanc) indiferent cât de paradită este, pe un pod nu prea poți să riști să defilezi cu un vehicul care cântărește de două ori cât masa maximă autorizată în România (adică tancul Abrams). Decât – evident – cu riscul să faci praf și podul, și pe toți cei care se află pe el la momentul fatidic…
Evident, la fel cum există soluții pentru transporturile agabaritice, se pot găsi soluții și pentru tancul Abrams. În același timp, cred că veți fi de acord că e destul de comică ideea ca în situație de conflict armat să ceri adversarului înțelegere și fair play în timp ce tu te târâi cu 5 km/h cu tancul pus pe un trailer cu 8 osii ca să nu rupi podul… Dar, în definitiv, poate că rușii sunt înțelegători și ar putea fi convinși (mai ales cu niște vodcă) să asiste pasivi la acest spectacol ridicol. Partea proastă este că, dacă cinci kilometri mai încolo ar fi un alt podeț, s-ar putea ca toată vodca din lumea să nu mai ajungă…
Facem progrese: De la 1.000 de tancuri, la 54!
Unul din articolele care mi-au atras atenția cu ocazia anunțului privind achiziția de tancuri Abrams clama victorios că – iată! – în sfârșit „dispare din inventarul armatei române armamentul rusesc”, el fiind înlocuit de unul nou, vestic, superior!
Am verificat informația și am descoperit că ea este falsă: Nu e vorba nici de echipament rusesc, și nici de înlocuire. Consultând statisticile, am aflat că – la momentul accederii în NATO, România dispunea de circa 1.000 de tancuri. E adevărat, majoritatea erau pe platforma tancului sovietic (sau ucrainean, dacă luăm în considerare că a fost proiectat la Harkov) T54/55. Din aceste o mie de tancuri, câteva sute erau modele modernizate, produse în România, tip TR-85 (Tanc Românesc, model 85), cu tehnologii dezvoltate local sau în parteneriat cu parteneri francezi sau germani. De asemenea, mai era în plan dezvoltarea unui nou tanc românesc, dar acest plan a fost aruncat la gunoi prin 2015, făcându-se astfel loc importului de tancuri străine, la preț de 10 ori mai mare…
După toate standardele, TR-85-urile erau tancuri comparabile sau mai bune decât ce folosesc adesea astăzi ucrainenii, similare din multe puncte de vedere cu tancurile Leopard trimise recent pe frontul ucrainean. În 2010, mai erau menționate oficial 650-700 de tancuri, majoritatea tipuri TR-85, compatibile NATO. În 2022, conform Mediafax, inventarul cuprindea 54 de tancuri TR-85M1, 12 TR-580, 108 vechituri T-55 româno-sovietice și „între 103 și 226 de TR-85-800” (cifră haioasă/ciudată, fie unele din tancuri erau în curs de evaporare, fie existau pe hârtie dar în realitate erau maldăre de fier vechi). Per ansamblu, mai aveam anul trecut între 169 și 292 de tancuri teoretic la standard NATO, plus 108 vechi.
Față de acestea, cele 54 de tancuri Abrams care ne vor veni, optimist, prin 2025-2026 vor permite echiparea unui batalion de tancuri, care se va alătura (sau va înlocui) batalionului de TR-85M1, pentru a constitui probabil nucleul forței de tancuri a României. O fi bine, o fi rău?
În orice caz, de la cele 54 de tancuri Abrams la înlocuirea integrală a necesarului de tancuri al României e cale lungă. Lungă – și plină de poduri și podețe…
Un articol de Răzvan PETRE
