Apropiatul congres al PD-L a fost descris de mulți ca fiind punctul culminant al unei drame. Prăbușirea partidului în sondaje, urmată de eșecul total la alegeri, au fost doar preludiul unei lupte pentru putere, care ar putea duce, spun analiști, la implozia PD-L. Ridicat la gradul de show mediatic, și deplâns ca fiind punctul în care Opoziția parlamentară se va dizolva, congresul PD-L nu este, în fapt, decât un pas logic, pe calea reașezării acestui partid pe niște coordonate naturale. Pentru că, în ultimii cinci ani, PD-L a avut o evoluție căreia i se poate zice oricum, doar normală, nu!
Provocat de ziariști să îi dea o replică președintelui Băsescu, Vasile Blaga a declarat, recent: “Domnul președinte Traian Băsescu a luat partidul de la 7,2% și l-a dus până la 13% și chiar 16% și atunci îi mulțumesc domniei sale”. Sigur, remarca a conținut o doză consistentă de ironie și a fost gândită ca o remarcă sarcastică la adresa președintelui. Dar Blaga a reușit astfel să comunice (fără măcar să își propună asta) care este situația reală a PD-L.
Până în 2003, PD-ul lui Petre Roman de-abia se mai ținea pe linia de plutire, fiind perceput doar ca ruda săracă a PSD. Doar accederea lui Băsescu la conducerea partidului și constituirea alianței D.A. au salvat PD de la dispariția de pe scena politică. După 2004, democrații au ajuns la guvernare, dar nu și la statutul de “partid mare”. Erau la Putere doar grație unei coaliții multipartite. Și chiar și în cadrul Alianței D.A. dețineau doar circa 33% din funcții și locuri de parlamentar.
Un editorial de Răzvan PETRE
Adevărata anomalie s-a produs după 2008. Cu un PNL ieșit din joc și cu o nouă imagine – aceea de unic stindard de dreapta, în lupta contra socialiștilor – noul PD-L s-a umflat ca o gogoașă. Peste noapte, partidul condus de Emil Boc și Traian Băsescu a devenit, dintr-o formațiune de 10-20%, Puterea Politică de facto și principalul pretendent la funcții și demnități.
Cum nu e posibil să fabrici la comandă câteva zeci de noi lideri capabili, sute de parlamentari valoroși, sau zeci mii de funcționari-minune, PD-L a cârpit și a umplut cu ce avea la îndemână: Transfugi de la PNL și PSD, afaceriști grăbiți să prindă valul, lideri de carton și politicieni de grupa mică, ridicați peste noapte la rangul de specialiști.
Cu toate belelele aduse pe capul guvernării de criza mondială, pedeliștii au dus-o bine. Au făcut și au desfăcut, banii au curs, iar ei au fost aproape de a duce la bun sfârșit un mandat în care au luptat aproape permanent împotriva unei dezaprobări publice consistente. Poate de prea mult bine, sau poate din cauza problemelor guvernării, nici unul din liderii PD-L nu și-a pus problema reformării partidului. Nimeni nu s-a gândit că un partid ajunge să domine viața politică a unei țări prin strategia sa, prin politica de cadre, sau prin sectorul popular pe care și-l fidelizează. Ce a urmat a fost previzibil.
Dumnezeu le-a dat, Dumnezeu le-a luat, iar gașca veselă a PD-L e acum la fel de subțire ca prin 2003, când își căutau colegi de suferință și frustrare pe holurile Parlamentului.
Peste tot în natură și în societate, dezvoltarea explozivă e urmată de colaps – populațiile de animale care sporesc vertiginos consumă rapid resursele de hrană și sunt decimate de boli și malnutriție, economiile care duduie azi ajung mâine să producă pe stoc, iar poimâine sunt în genunchi etc. Pentru PD-L, debandada actuală e rezultatul logic al anilor în care s-a crezut partid mare, fără să fie.
Iar congresul din martie poate să fie un moment benefic, al așezării pe noi baze, la fel cum poate fi unul al autodistrugerii. Iar nervozitatea eliberată zilele acestea nu ar trebui să mire pe nimeni – fără moarte nu există re-naștere.
