O plimbare până la Mănăstirea Saon este o incursiune într-o lume tradiţională şi pitorească, în care viața spirituală și-a făcut cuib în mijlocul naturii sălbatice a Deltei. Un indicator ne conduce, din Drumul Naţional ce leagă Tulcea de Brăila (prin Măcin) spre mănăstire. Saonul se înalţă pe un ostrov care primăvara este înconjurat de apele lacului cu acelaşi nume.
Un articol de Mihai Răzvan ROTARU
Odată întrat pe sub portalul impunător în curtea plină de verdeaţă, laşi în urmă toate grijile și problemele cotidiene și intri într-un spațiu al liniștii și al rugăciunii. În capătul aleii dai de o moară de vânt care a fost funcțională până în 1950. „În prezent este doar un element de decor, toți turiștii o fotografiază. Dacă ne gândim că în această zonă a Dobrogei sunt multe eoliene, ne dăm seama că strămoşii noştri au folosit această resursă, chiar dacă nu aveau aparatele moderne de măsurat forţa şi direcţia vântului”, ne spune Maica-ghid al mănăstirii.
Vin de împărtășanie pentru întreaga Episcopie a Tulcii
Lângă biserica nouă (a cărei construcţie a început în 1909), într-o curte plină de verdeaţă, o călugăriţă roboteşte printre nişte stupi. „Fiecare dintre noi are câte o ascultare, legată de
treburile gospodăreşti ale mănăstirii. Eu spre exemplu, lucrez în atelierul de broderie”, ne lămureşte Maica. Înţelegem că aici treburile funcţionează ca într-o familie, fiecare cu „specializarea” lui.
Vizităm atelierul de broderie, unde o altă călugăriţă lucrează de zor la o maşină electrică, brodând un veştmânt preoţesc.
În mănăstire mai funcţionează un atelier de icoane, o cramă veche şi un punct de îmbuteliere a vinului, unde sunt folosite procedee tradiţionale de prelucrare.
Asta pentru că vinul produs la Saon se foloseşte la toate bisericile din Episcopia Tulcii pentru împărtăşanie. Regulile bisericeşti impun ca acest vin să fie sută la sută natural: „Pentru împărtăşanie se foloseşte vinul roșu, natural, vin curat, căci este vorba de jertfa lui Dumnezeu, și atunci lucrul trebuie să fie curat, fără înlocuitori, zahăr sau alte adaosuri.
Avem în mănăstire și o mașinărie foarte veche de îmbuteliere, de mai bine de 100 de ani, adusă din Germania, care capsează cu dopuri de plută, iar mai nou îmbuteliem în sticle de plastic.
Via o muncim noi, maicile, iar atunci când nu facem față, apelăm și la ajutor din afară. Sunt oameni credincioși care ajută voluntar și chiar și zilieri pe care îi plătim”.
Zeci de mii de turiști vizitează anual acest loc
Mergem la trapeză, locul în care servesc masa cele 35 de maici, precum şi vizitatorii. Gustăm din bunătăţile meniului de astăzi: ciorbă de peşte tradiţională şi scrumbie la grătar cu piure, mămăliguţă şi mujdei de usturoi. Delicios!
În curtea din spate, spre lac, totul e organizat ca într-o gospodărie a locului: o grădină mare de legume, cu seră, un morman de lemne, plase de pescuit şi două bărci. Până nu de mult, două maici ieseau pe apă să întindă plasele. Acum este un pescar cazat în mănăstire, care dă o cotă-parte din ceea ce pescuiește.
„Am renunţat să pescuim noi de când ne-am împuţinat. Îmi amintesc că a venit în urmă cu ceva vreme o echipă de jurnalişti din Germania și a făcut un reportaj în legătură cu asta. În materialul făcut de ei scoteau în evidenţă faptul că femeile din România sunt puternice pentru că merg la pescuit, aceasta fiind o treabă pentru bărbați”, ne-a povestit Maica.Turiştii sunt atraşi de acest loc, pentru liniştea pe care o oferă şi pentru frumuseţea peisajului: „Avem turiști în special vara, avem grupuri de pelerini şi chiar grupuri de copii care vin aici şi se simt foarte bine. Participă la slujbe, vizitează bisericile, care sunt monumente istorice, admiră păsările (fazani, păuni, struți), merg pe lac, închiriază câte-o barcă cu cei care vin. Avem și câteva camere de oaspeți pentru cei care vor să rămână peste noapte”. Turiştii au început să vină în număr mai mare după iniţierea proiectului „Triunghiul Mănăstirilor”, care a însemnat asfaltarea drumului şi promovarea mănăstirilor din zonă. Gazda noastră estimează că, anual, vin la Saon câteva zeci de mii de turişti.
Biserici cu influențe lipovenești și musulmane
Biserica veche (construită la 1881), cu stranele şi structura de lemn pictate în albastru, aminteşte de lăcaşurile de cult lipoveneşti. Împreună cu steluţele aurii
de pe bolta turlei (specifice geamiilor musulmane, după spusele Maicii) sunt o dovadă a simbiozei culturale a diferitelor etnii care vieţuiesc în Dobrogea.
Biserica a fost renovată recent, lemnul a fost vopsit şi picturile au fost curățate.
Credincioşii care vizitează această biserică au o evlavie deosebită față de o icoană a Maicii Domnului, din 1882, cu caractere slavone, despre care se spune că ar avea calităţi tămăduitoare.
Catapeteasma bisericii este cea originală și a fost adusă de la Odessa de cei care au înfiinţat această mănăstire, cel mai probabil ruși.
Această biserică, împreună cu clopotniţa, un corp de chilii şi paraclisul sunt cele mai vechi construcţii ale aşezământului.
Ca şi biserica veche, interiorul paraclisul păstrează aceleaşi elemente: stranele albastre şi steluţele aurii pe plafon.
Chiar la intrarea în curtea mănăstirii se ridică biserica nouă, cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului”, a cărei construcţie a început la 1 septembrie 1909, când Episcopul Nifon a pus piatra de temelie. Construcţia a fost întreruptă din cauza cutremurului din 1940, în urma căruia s-au prăbuşit turlele. Lucrările au reînceput după al doilea Război Mondial, în 1956, pe timpul Episcopului Chesarie Păunescu, când s-au reconstruit turlele şi s-a executat pictura. În 1959 mănăstirea a fost desfiinţată de regimul comunist. Abia în 1990 a fost reluată cu adevărat viaţa monahală aici.
Noua biserică este un edificiu în formă de cruce, construit din piatră și cărămidă, cu trei turle mari, cea de pe naos fiind deschisă, luminată de șase ferestre înalte. Celelalte două turle sunt așezate pe pridvorul închis.
Construcția are și un pridvor deschis, susținut de două coloane mari, din zid de cărămidă, așezate în față.
Mănăstirea înființată de ruși și desființată de comuniști
Mănăstirea Saon a luat ființă sub stăpânirea otomană, în anul 1846, prin plecarea unor călugări de la Mănăstirea Celic-Dere. Cei veniți la Saon au ridicat aici câteva chilii din chirpici și un Paraclis, ca metoc al Mănăstirii Celic-Dere (depindea de aceasta din urmă).
Dupa revenirea Dobrogei la Patria-Mamă, Saonul împreună cu toate bisericile și mănăstirile acestor locuri au trecut sub jurisdicția Episcopiei Dunării de Jos, din Galați. Episcopul Iosif Gheorghian i-a strămutat la Saon și pe ceilalți călugări care se mai aflau la schitul Celicul de Jos. Odată cu acesta, Schitul Saon s-a separat cu totul de Mănăstirea Celic-Dere, devenind de sine stătător.
În același an, monahii de la Saon au construit din chirpici și lemn actuala biserică veche cu hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, precum și două corpuri de chilii. În timpul starețului Filimon (1889-1905), schitul a fost distrus de un incendiu din care a scăpat doar biserica. În 1909, Episcopul Nifon Niculescu l-a trecut pentru o perioadă sub administrarea „Mănăstirii Cocoș”. În 1959, mănăstirea a fost desființată de comuniști, aici rămânând totul în 
paragină. Prin 1970 s-a înființat aici o fermă la care munceau oamenii din satul Niculiţel, care lucrau via. Biserica veche a fost folosită în acea perioadă pe post de hambar de către cei care lucrau aici. Abia prin 1975 s-au așezat aici patru măicuțe care au păstrat acest loc ca și o mânăstire. Juridic, mănăstirea a fost în această perioadă metoc al Arhiepiscopiei Dunării de Jos: „A fost o perioadă foarte grea, maicile nu aveau preot, nu era curent electric, nu era șosea asfaltată, erau câteva chiliuțe în care locuiau ele singure, iar după 1980 au mai venit și alte măicuțe, dar adevărata viață monahală a înflorit după 1990. Aici s-au așezat cam 40 de maici care au întemeiat o adevărată obște monahală”. Tot în 1990 în vremea Arhiepiscopului Tomisului Lucian, Saon a redevenit mănăstire de sine stătătoare. O plimbare până la Mănăstirea Saon este o incursiune într-o lume tradiţională şi pitorească, în care viața spirituală și-a făcut cuib în mijlocul naturii sălbatice a Deltei. Un indicator ne conduce, din Drumul Naţional ce leagă Tulcea de Brăila (prin Măcin) spre mănăstire. Saonul se înalţă pe un ostrov care primăvara este înconjurat de apele lacului cu acelaşi nume. Odată întrat pe sub portalul impunător în curtea plină de verdeaţă, laşi în urmă toate grijile și problemele cotidiene și intri într-un spațiu al liniștii și al rugăciunii. În capătul aleii dai de o moară de vânt care a fost funcțională până în 1950. „În prezent este doar un element de decor, toți turiștii o fotografiază. Dacă ne gândim că în această zonă a Dobrogei sunt multe eoliene, ne dăm seama că strămoşii noştri au folosit această resursă, chiar dacă nu aveau aparatele moderne de măsurat forţa şi direcţia vântului”, ne spune Maica-ghid al mănăstirii.
{youtube}63_Qalo9MVM{/youtube}
{youtube}oqrU_iDyQNE{/youtube}
