Unul din indicatorii folositi pentru a aprecia nivelul de civilizatie al unei tari este gradul de urbanizare. Din punctul asta de vedere, Romania e la jumatate, e la cumpana dintre tara preponderent rurala si tara cu populatie ce traieste, in majoritate, in arii urbane. Dezvoltarea oraselor lasa in urma satele. Mai mult, satele incep sa capete aspectul unor mici orase de provincie, iar daca nu sunt conditii sa parcurga aceasta schimbare, dispar. Modul de viata patriarhal moare odata odata cu satele, moare chiar mai repede decat imbatraneste populatia rurala. Viitorul satului traditional romanesc este sumbru, caci izbavirea economica promisa de aderarea la UE vine cu pretul renuntarii la traditii. Ne moare vesnicia.
Un articol de RÃZVAN PETRE
Comunismul avea un vis: Ca toata lumea sa traiasca la oras. Sau ca la oras. Primele avataruri ale comunismului au fost tractorul, curentul electric si alfabetizarea. Care au avut efecte benefice asupra gradului de civilizatie al populatiei rurale si au fost adoptate usor de taranul roman. Aceste prime elemente au fost urmate de colectivizare, difuzor si de Caminul Cultural (MAT-ul nu se pune, caci indienii nostri cunosteau apa-de-foc dinaintea comunismului si nu ocoleau carciumile nici inainte de 1950). Propaganda comunista prin difuzor, minunile colectivizarii si iluminarea prin bibliotecile satesti au fost inghitite de taranul roman smechereste, ca pe o pastila amara pe care o tii sub limba si o scuipi cand doctorul intoarce capul. Satul copilariei mele era pamantul fagaduintei, un taram al belsugului. Taranii nu aveau cirezi sau pamanturi intinse, dar aveau cai, carute, gradini de zarzavaturi si oratanii prin curte. Nimeni la tara nu manca creveti vietnamezi sau salam de soia. Cand pica curentul sau "ne taiau" apa, existau fantana de la coltul strazii si lampile cu gaz. Cei mai multi munceau la CAP, dar si in fabricile si uzinele de la oras. Grija zilei de maine era invers proportionala cu numarul gainilor ouatoare si cu marimea sacului de faina.
Nu vreau sa idealizez, nici sa descriu peisajul idilic al copilariei vazuta prin ochii unui copil. Dar spatiul rural al ultimei decade comuniste era cu mult mai sanatos si mai durabil decat orasele gri populate de tarani desradacinati si dependenti de Sistem. Lucru confirmat de migratiile sezoniere ale orasenilor catre sate, de Paste, pentru traditii, sau de Ignat, pentru carne si vin "de la tata, de la tara".
Comunismul, dintr-o necesitate politica si sociala, a incercat sa ii transforme pe tarani in muncitori. N-a reusit, iar martore stau blocurile cu godin din satele-pilot, sau ghetourile din localitatile rurale transformate cu de-a sila in municipii. Orasele de blocuri portretizate ca visul societatii egalitariste nu au reusit sa sufoce satul romanesc.
Dupa 89′, lucrurile s-au schimbat radical. Intai au murit uzinele, apoi CAP-urile. Tineretul s-a gasit in situatia de a opta intre o viata la coada calului, sau exilul autoimpus catre oras si un loc de munca stabil. Incet-incet, populatia rurala a inceput sa imbatraneasca. Ceea ce comunismul, prin amagirea unui salariu de strungar, nu a reusit sa faca in 40 de ani, a reusit capitalismul in doar 10 ani. Apogeul migratiei fortei de munca a fost atins prin deschiderea granitelor si abolirea vizelor, inspre vestul salariului urias, mult peste ce este oferit in mica noastra Romanie. Treptat, visul castigarii unei sume frumoase "afara", care sa permita investitii, sau un trai decent "acasa", s-a dovedit a fi o himera, tot mai multi stabilindu-se in strainatate.
Iliescu le-a dat pamant. Un an sau doi a parut o binecuvantare si o razbunare a istorie. Acum pamantul e parloaga, li s-a dat pamantul in care sa se ingroape, caci impozitele, moartea subventiilor si raportul dintre costurile lucrarilor agricole si pretul pruduselor alimentare nu le-a adus decat deceptii si depresii. Reconstituirea CAP-urilor pe bazele rentabilitatii au adus locuri de munca pentru cativa si prosperitate financiara pentru inca si mai putini. Taranii septuagenari nu mai pot sa plezneasca biciul Plugusorului. Copii lor sunt raspanditi prin lume, vestile de la ei le vin prin telefonul mobil, iar ei se chinuie sa le povesteasca vecinilor lucruri pe care nici ei nu prea le inteleg: "Fi-meu si-a luat Audi", "Fata mea lucreaza la o intreprindere din Canada. Lucreaza la computer…". "Chestiunea agrara" a inceputului de secol XX s-a transformat in "problema rurala", dar aceasta nu figureaza pe agenda politicienilor. Agricultura e Ticiverol de gargara pentru parlamentari, figurand, alaturi de sistemul sanitar, printre cele mai intalnite subiecte de motiune de cenzura. De soarta celor care muncesc in agricultura si traiesc la tara nu se preocupa, insa, nimeni. Nimeni nu se ingrijoreaza de viata grea a taranilor, nimeni nu se ingrijoreaza ca populatia rurala imbatraneste, moare, si, odata cu ea, se duc traditiile si identitatea noastra culturala. Se uita prea usor ca cea mai mare parte a populatiei depinde de agricultura, asa cum se uita si ca , dintre tarile Europei civilizate, Romania este tara cu cea mai extinsa economie de subzistenta, bazata pe producerea alimentelor in gospodarie si pe schimburile in natura, gen "cumpar porumb, platesc cu tuica". Si toate astea, desi cei mai multi dintre noi au unchi, matusi, bunici la tara.
E trist. Suntem o tara supusa unui asediu tacut, la care ne complacem. Asemeni perioadelor cand ne invadau turcii, iar taranii fugeau sa se puna la adpost in fortarete, sau in cetatea naturala a Carpatilor, acum ne refugiem in orase, fara a mai spera, insa, ca ne vom intoarce la glia noastra. Fugind, am parjolit granele si am otravit fantanile in urma noastra. Prin satele-fantoma au ramas doar cei slabi: batranii, invalizii, nebunii. Lor, si satelor pe care ei le populeaza, le-am lasat traditiile si identitatea noastra culturala. A venit momentul sa privim nu doar inainte, la minunile economiei prospere promisa de UE, ci sa ne uitam si la ce lasam in urma. Altfel, ne paste o boala careia capitalismul nu i-a gasit leac: pierderea identitatii culturale.
Nu vreau sa idealizez, nici sa descriu peisajul idilic al copilariei vazuta prin ochii unui copil. Dar spatiul rural al ultimei decade comuniste era cu mult mai sanatos si mai durabil decat orasele gri populate de tarani desradacinati si dependenti de Sistem. Lucru confirmat de migratiile sezoniere ale orasenilor catre sate, de Paste, pentru traditii, sau de Ignat, pentru carne si vin "de la tata, de la tara".
Comunismul, dintr-o necesitate politica si sociala, a incercat sa ii transforme pe tarani in muncitori. N-a reusit, iar martore stau blocurile cu godin din satele-pilot, sau ghetourile din localitatile rurale transformate cu de-a sila in municipii. Orasele de blocuri portretizate ca visul societatii egalitariste nu au reusit sa sufoce satul romanesc.
Dupa 89′, lucrurile s-au schimbat radical. Intai au murit uzinele, apoi CAP-urile. Tineretul s-a gasit in situatia de a opta intre o viata la coada calului, sau exilul autoimpus catre oras si un loc de munca stabil. Incet-incet, populatia rurala a inceput sa imbatraneasca. Ceea ce comunismul, prin amagirea unui salariu de strungar, nu a reusit sa faca in 40 de ani, a reusit capitalismul in doar 10 ani. Apogeul migratiei fortei de munca a fost atins prin deschiderea granitelor si abolirea vizelor, inspre vestul salariului urias, mult peste ce este oferit in mica noastra Romanie. Treptat, visul castigarii unei sume frumoase "afara", care sa permita investitii, sau un trai decent "acasa", s-a dovedit a fi o himera, tot mai multi stabilindu-se in strainatate.
Iliescu le-a dat pamant. Un an sau doi a parut o binecuvantare si o razbunare a istorie. Acum pamantul e parloaga, li s-a dat pamantul in care sa se ingroape, caci impozitele, moartea subventiilor si raportul dintre costurile lucrarilor agricole si pretul pruduselor alimentare nu le-a adus decat deceptii si depresii. Reconstituirea CAP-urilor pe bazele rentabilitatii au adus locuri de munca pentru cativa si prosperitate financiara pentru inca si mai putini. Taranii septuagenari nu mai pot sa plezneasca biciul Plugusorului. Copii lor sunt raspanditi prin lume, vestile de la ei le vin prin telefonul mobil, iar ei se chinuie sa le povesteasca vecinilor lucruri pe care nici ei nu prea le inteleg: "Fi-meu si-a luat Audi", "Fata mea lucreaza la o intreprindere din Canada. Lucreaza la computer…". "Chestiunea agrara" a inceputului de secol XX s-a transformat in "problema rurala", dar aceasta nu figureaza pe agenda politicienilor. Agricultura e Ticiverol de gargara pentru parlamentari, figurand, alaturi de sistemul sanitar, printre cele mai intalnite subiecte de motiune de cenzura. De soarta celor care muncesc in agricultura si traiesc la tara nu se preocupa, insa, nimeni. Nimeni nu se ingrijoreaza de viata grea a taranilor, nimeni nu se ingrijoreaza ca populatia rurala imbatraneste, moare, si, odata cu ea, se duc traditiile si identitatea noastra culturala. Se uita prea usor ca cea mai mare parte a populatiei depinde de agricultura, asa cum se uita si ca , dintre tarile Europei civilizate, Romania este tara cu cea mai extinsa economie de subzistenta, bazata pe producerea alimentelor in gospodarie si pe schimburile in natura, gen "cumpar porumb, platesc cu tuica". Si toate astea, desi cei mai multi dintre noi au unchi, matusi, bunici la tara.
E trist. Suntem o tara supusa unui asediu tacut, la care ne complacem. Asemeni perioadelor cand ne invadau turcii, iar taranii fugeau sa se puna la adpost in fortarete, sau in cetatea naturala a Carpatilor, acum ne refugiem in orase, fara a mai spera, insa, ca ne vom intoarce la glia noastra. Fugind, am parjolit granele si am otravit fantanile in urma noastra. Prin satele-fantoma au ramas doar cei slabi: batranii, invalizii, nebunii. Lor, si satelor pe care ei le populeaza, le-am lasat traditiile si identitatea noastra culturala. A venit momentul sa privim nu doar inainte, la minunile economiei prospere promisa de UE, ci sa ne uitam si la ce lasam in urma. Altfel, ne paste o boala careia capitalismul nu i-a gasit leac: pierderea identitatii culturale.