Pentru marea majoritate a cetăţenilor, politica este un soi de divertisment. Ne amuză jocul politic şi ne stă în fire să aderăm la ideile unui partid sau unui lider, pentru motive care, analizate la rece, se dovedesc, întotdeauna, subiective şi lipsite de substanţă. La o partidă de table în parc, la o bere la terasă, sau la o reuniune de familie, politica e distractivă, pentru că intră în aceeaşi categorie cu discuţiile despre viaţa personală a lumii mondene şi cu comentariile de fotbal.
Un editorial de Răzvan PETRE
Dincolo de politica făcută în stradă şi în case private, se întinde politica reală. La fel de frivolă, de superficială şi de lipsită de obiectivitate, ea se impune prin faptul ca purcede din treimea puterilor, înspre cetăţeanul de rând, iar nu invers. Ghidată de prinţipuri caragialeşti (care va să zică nu le are!), politica reală ne atinge pe fiecare dintre noi, şi creează limitele legale între care individul poate oscila, înspre propăşirea personală şi progresul neamului. Având stabilite cele de mai sus ca baze teoretice ale problemei, mă voi îndrepta acum asupra subiectului acestui articol – mediul. Mediul înconjurător. Acest domeniu, unul puţin cunoscut de actualii guvernanţi, a fost şi va rămâne un fel de „cenuşăreasă” a bugetelor de stat. Pentru nişte politicieni şcoliţi în epoca „redării Deltei Dunării către Agricultură” şi furnalelor fără număr, fără număr şi fără filtre depoluante, „mediul înconjurător” sună la fel de ambiguu şi de abstract ca „socialismul multilateral dezvoltat”.
În România, soluţia găsită pentru eliminarea discuţiilor lungi şi a problemelor de transparenţă pe relaţia europeană a fost, întotdeauna, aceea instituţională. Pentru mediu, aceasta a însemnat crearea unei instituţii, frumos botezată „fondul de mediu”. Lovitura a fost dublă, căci, pentru fraierii de la UE, ca şi pentru diletanţii civili, accentul cade pe cuvântul „mediu”; pentru sărmanii noştri guvernanţi, accentul a căzut, inevitabil, pe cuvântul „fond”. Adică bani. Încă de la crearea Fondului de Mediu, instituţia aceasta s-a remarcat ca o gaură neagră ce sifona fondurile publice, ca o sinecură cu 200 de angajaţi care nu aveau nici cea mai mică idee despre munca pe care ar fi trebuit să o presteze. Încă de la început, multe voci s-au ridicat împotriva Fondului, care făcea orice, doar să dea fonduri pentru mediu, nu. Practic, banii se acumulau la Fondul de mediu, care respingea pe bandă rulantă toate proiectele de mediu, iar banii erau redirecţionaţi către Bugetul de Stat, de unde se transformau în pensii şi alte pomeni.
Soluţia găsită de Guvernul Tăriceanu pentru revitalizarea acestei instituţii moarte în faşă a fost stabilirea unor canale de plasare eficientă a banilor încasaţi. Până în acel moment, Fondul de Mediu era doar o operaţiune de spălare de bani condusă de grupul de criminalitate organizată numit impropriu „Guvernul României”. După ce Tăriceanu şi ai săi au pus ochii pe Fondul de Mediu, acesta s-a metamorfozat într-o instituţie de plasat banii în buzunarul comercianţilor de maşini (între care se găseşte şi Tăriceanu) şi într-un fond care ajută indirect, la distrugerea mediului.
Raţionamentul este simplu: O rablă care abia se mai poate târâ pin parcare nu va parcurge niciodată mai mulţi kilometri decât o maşină nouă şi nu va arde niciodată mai mult gaz decât o maşină nouă, funcţională. Sigur, emisiile unei maşini vechi de zece ani (condiţia necesară a programului „Rabla”) are emisii net superioare unei maşini noi; în acelaşi timp, însă, nu cred că vreun posesor de „rablă” îşi permite să meargă cu maşina în concediu, la munte sau în străinătate…
Principala destinaţie a fondurilor de mediu a fost stabilită a fi „Înnoirea parcului auto”. În spatele acestui titlu se ascunde o mare scamatorie anti-concurenţională. Pentru că România intra în UE, comerţul, inclusiv cel cu automobile, avea de suferit. Cum Tăriceanu este cunoscut ca fiind proprietarul dealerului Citroen pentru România, aceasta ar fi însemnat o lovitură direct în buzunarul premierului. Soluţia a fost impunerea mincinoasei „taxe auto”, care să aducă preţul vehiculelor second-hand la nivelul nesimţit impus de importatori. Cu tupeul posesorului de zeci de maşini, motociclete, carturi şi şalupe, Tăriceanu a decis şi destinaţia fondurilor – programul „rabla” prin care banii din taxa auto ajung, din Fondul de Mediu, direct la comercianţii de maşini noi. Avantaj Tăriceanu (Citroen), Renault (Dacia). Avantaj Ţiriac (Porche Romania). C-aşa-i în tenis…
