Ai probleme cu Procuratura? – Îţi iei o echipă de fotbal. Eşti bănos, dar nu te ştie nici dracu? – Îţi iei o echipă de fotbal! Eşti mic şi negru şi nu te bagă nimeni în seamă? – Te faci acţionar la o echipă de fotbal! Stilul tău de negociere se rezumă la „Ce, bă fraiere, nu mă ştii de la televizor?”, dar singurele tale apariţii televizate sunt cele de pe filmuleţele tale de vacanţă, la care te uiţi singur în week-end? Nimic mai simplu – Iţi iei, frate, o echipă!
Un editorial de Răzvan PETRE
Nu e uşor să fii cineva. Sute de ani de conservatorism occidental au demonstrat că sângele mai repede se face apă, decât sânge albastru. Deşi noi nu suntem cu nasul pe sus ca nemţii, sau conservatori şi la baie, ca englezii, statutul social este şi la noi un lucru pe care îl câştigi în timp, şi cu multe sacrificii. Escaladarea topului celebrităţilor şi arderea etapelor în căpătarea statutului de „monden” (sic!) nu sunt accesibile tuturor. Pentru a reuşi, fetele se dezbracă, băieţii se sparg prin Bambu cu lopata lor de întors banii, iar oamenii în toată firea se apucă de fotbal.
Ai probleme cu Procuratura? – Îţi iei o echipă de fotbal. Eşti bănos, dar nu te ştie nici dracu? – Îţi iei o echipă de fotbal! Eşti mic şi negru şi nu te bagă nimeni în seamă? – Te faci acţionar la o echipă de fotbal! Stilul tău de negociere se rezumă la „Ce, bă fraiere, nu mă ştii de la televizor?”, dar singurele tale apariţii televizate sunt cele de pe filmuleţele tale de vacanţă, la care te uiţi singur în week-end? Nimic mai simplu – Iţi iei, frate, o echipă!
După ce ai intrat „în sistem” te apuci sa faci evaluări, să emiţi ipoteze şi judecăţi de valoare. Te dai în stambă, urli, ameninţi. Ieşi pe sticlă şi îţi sfâşii veşmântul, zicând că lumea te urăşte. Dacă îţi merge bine, te lauzi că tu faci echipa, ca o să câştigi tot şi că o să faci un purcoi de bani. Dacă îţi merge prost şi, mai ales, dacă te mai calcă procuratura, spui că eşti săpat, că duşmanii urăsc echipa şi se răzbună pe tine, că ai ajuns prea sus şi pentru asta deranjezi… Acesta este manualul „omului de fotbal” din România secolului XXI.
Cu asemenea oameni de fotbal, refugiaţi în lumea balonului rotund pentru a scăpa de Procuratură sau pentru că vor să se vadă seara la Ştiri, acest sport a devenit un spectacol trist. Fiecare jurnal sportiv e plin de declaraţii agramate, de incitări la ură, violenţă, idei care nu au nimic în comun cu spiritul de „fair play”. Încet, dar sigur, percepţia generală este aceea că fotbalul românesc e plin de mafii, de grupuri de interese obscure, de oameni care vor să facă rău. Orice „om de fotbal” afirmă, măcar o dată pe săptămână, că ceilalţi patroni sau preşedinţi de club sunt nişte hoţi comunişti, că arbitrii sunt corupţi, că Federaţia şi Liga Profesionistă sunt monopolurile unor personaje abjecte, ca UEFA şi FIFA ne asupresc. Generalizat, acest discurs a fost asimilat de public, care acum percepe fotbalul ca un sport al intereselor meschine, ca o lume ai cărei ocupanţi sunt toţi corupţi, ticăloşi şi ignoranţi.
Din nefericire pentru stimaţii „oameni de fotbal”, sistemul judiciar românesc a început, împins de la spate de UE, să îşi facă treaba. Consecinţa a fost aceea că mulţi dintre ei au ajuns în atenţia organelor de cercetare, pentru speţe care ţin atât de afacerile private, cât şi de activitatea lor în fotbal. Din fericire pentru ei, sistemul judiciar care le-a luat la puricat şmenurile este unul extrem de familiar. La fel ca în cocina fotbalistică în care se bălăcesc zilnic, şi aici toată lumea trece drept coruptă şi ticăloşită. Pentru omul de rând, judecătorii, avocaţii, procurorii şi slugile lor – poliţia, executorii şi oricine ar mai avea legătură cu justiţia – sunt membrii unui sistem putred, pus pe chinuit şi jefuit cetăţeanul de rând. În aceeaşi măsură în care sistemul fotbalistic a fost demonizat de veneticii „oameni de fotbal”, justiţia a fost stigmatizată de către politicieni.
Cum nu există jurnal sportiv fără injurii şi scandaluri, nu există nici buletin de ştiri fără vreun politician care să afirme că fie procurorii, fie judecătorii, acţionează la comanda cuiva, că vor şpagă, sau că sunt nişte dinozauri cleptocraţi. Diferă doar feţele şi numele, în rest – aceleaşi clişee. Totuşi, România nu e un club de fotbal…
