1 Mai muncitoresc – mici şi bere în Satul de Vacanţă. Când m-am aşezat eu la rând, coada ajungea până pe mijlocul străzii, unde făcea un cot si se mai continua încă vreo doi metri. Cu toate acestea, producţia de mici mergea pe bandă rulantă, iar în cinci minute aproape că ajunsesem în faţă. Aici intervine magia: După o serie de mititei – ieşeau cam patru-cinci sute la o tură – vânzătoarele curăţau grătarele de fontă, aruncând apă pe ele. Fumul era înlocuit instantaneu de o ceaţă deasă, alburie, mirosind a carne încinsă şi a usturoi. În acel moment (am să încerc eu să vă păcălesc că) am avut o viziune: Trecând (ca la Eliade!) dinspre lumea profană, prin ceaţă, înspre cea sacră, m-am trezit aşezat la coadă, la mici, alături de Boc, Geoană, Pogea, Tăriceanu, Năstase, Vosganian şi alţi asemenea…
Un editorial de Răzvan PETRE
Mi-am luat şase mici şi două frigărui – una de pui şi una de porc. Alţii şi-au luat şi douăzeci de mici. Sindromul Coadă funcţiona din plin – după zece minute de aşteptare, toţi cumpărau mai mult decât aveau nevoie, mânaţi de fobia că nu se vor sătura şi că va mai trebui să se aşeze încă o dată la rând, în aburul emanat de grătare. Că tot veni vorba de abur, când acesta a lovit grupul de clienţi – eram vreo 30 la coadă – toţi au început să se plângă. „Nu e normal aşa ceva!” a zis un nene. „Ar trebui să pună o hotă mare, nu să ne afume…” a zis o tanti. Cu toate astea nimeni nu şi-a părăsit locul din coadă. Ca un şir de puşcăriaşi care se plâng de lăturile servite la cantină, nimeni nu era mulţumit, dar nici nu putea pleca. „După ce că au crescut preţul la mici, ne mai şi afumă!”- „L-au crescut?” – „Da, ieri era 50 de bani, azi e 60!”. După aceea, toată lumea stătea şi îşi înfuleca micii „scumpi”, cu conştiinciozitate. Şi atunci mi-am dat seama că era un singur lucru de care nu se plângea nimeni – nimeni nu primise bon. Veneam acolo a suta oară şi nu îmi aduceam aminte să fi primit vreodată bon fiscal pe micii şi carnea aia. Având în vedere coada monstruoasă de la intrare şi sutele de oameni de pe terasă, cât am ronţăit eu la mici, patronul restaurantului a încasat între 50 şi 100 de milioane de lei, pentru care nu a plătit nici un impozit. Şi nu e singur – nici o terasă din Satul de Vacanţă nu a dat bon pe vreun mic vândut, nu a plătit un sfanţ Statului pentru banii încasaţi astfel.
Terasele cu mici nu sunt singurele „afaceri fără bon”. Oraşele patriei sunt presărate cu florării de colţ de stradă, care au rulaje de milioane de lei pe zi, fără a elibera bon fiscal. La fel, orice oraş sau comună mai mare are una sau mai multe pieţe agroalimentare, unde aşa-zişii „producători agricoli” care ne aduc, din ograda proprie, castraveţi de seră, napi din Olanda, struguri de Africa de sud şi roşii din Turcia, nu sunt obligaţi să aibă decât un cântar. Nici vorbă de casă de marcat, canci impozit, canci taxe. Uitaţi-vă în jurul dumneavoastră – puteţi găsi cu uşurinţă multe alte asemenea „insule de fiscalitate zero” – nu firme evazioniste, ci întregi domenii de activitate asupra cărora Codul Fiscal nu are nici o putere. Peste toate acestea vine acum impozitul forfetar – măsură pompieristică, necesară pentru a echilibra cumva deficitul bugetar monstruos. Fără îndoială, o măsură ce va aduce un plus de bani Statului – dar care va da o lovitură de moral instituţiilor însărcinate cu colectarea taxelor şi impozitelor. În fapt, forfecarul-forfetarul lui Nea Emil este o recunoaştere implicită a incapacităţii şi a indolenţei de care aceste instituţii dau dovadă. Crede cineva că Garda Financiară nu cumpără flori sau roşii din piaţă, ca să nu ştie că acolo evaziunea e în floare? Ba sigur că ştie, dar Garda preferă să vină peste mine sau peste tine, să ne găsească nod în papură, decât să iasă la o descindere la terasele cu mititei, care plătesc şpagă bună – în bani şi în natură. Cât despre guvernanţii noştri, nu prea avem la ce să ne aşteptăm de la ei. Toate acele figuri vestite pe care eu credeam că le-am zărit în ceaţa micilor nu au mai fost văzute de mult timp la piaţă, la un kil de cartofi, sau la terasa cu mititei, cu prostimea. Închişi în birouri şi izolaţi de viaţa reală, ca pe vremuri Ceauşescu, de statisticile pe care funcţionarii li le servesc, ei au uitat de mult ce gust bun are un mic evazionist…
