Ce nebun şi-ar dori cu adevărat să fie preşedintele PSD, partid în care lideri regionali pot dicta orice, chiar şi numele preşedintelui? Sau, ce nebun şi-ar dori sincer să devină preşedintele României, funcţie din care ar avea două-trei roluri cu adevărat importante – restul doar roluri decorative? Aşa cum arătam în editorialul precedent, când vine vorba de funcţia supremă în stat, lucrurile nu stau chiar aşa cum sunt ele stipulate în Constituţie, în sensul că, indiferent de ce scrie în Legea Supremă, preşedinţii României au numit şi revocat guverne şi au dictat principalele politici sociale, economice, externe etc.
Un editorial de Răzvan PETRE
Revenind la partidele politice, este de notorietate publică faptul că lupta pentru şefia lor este de natură a depăşi în interes, de cele mai multe ori, orice alt tip de competiţie electorală. Uniţi pentru a câştiga alegeri locale, sau generale, membrii aceluiaşi partid devin duşmani, când vine vorba de alegerea liderului. Armonia de faţadă se dizolvă – candidaţii la funcţia supremă în partid se contrează, se demască unul pe altul şi se sabotează în fel şi chip. Miza acestei lupte care-pe-care este mult mai mare decât simpla funcţie cvasi-onorifică de şef al partidului. Dincolo de structurile organizatorice şi de atribuţiile oficiale ale şefilor de partid, puterea conducerii este una disproporţionat de mare. Preşedintele şi gaşca sa pot decide pe cine să coopteze şi pe cine să marginalizeze. Rând pe rând, noile conduceri ale tuturor partidelor româneşti de calibru mare au dictat schimbări de politici şi personal radicale. La PSD, foştii lideri Iliescu şi Năstase au fost împinşi pe linie moartă; Mitrea, Cozmâncă şi alţii au primit roluri decorative, fiind la un pas de excludere, sau auto-excludere. La PNL, Tăriceanu şi apropiaţii lui au trecut, de la notorietate şi prim-plan mediatic, la un stadiu de anonimat. Mai mult decât epurarea structurilor interne, noile conduceri au decis adesea şi schimbări radicale de orientare politică, grupări politice şi partide mari migrând de la stânga la drepta, de la socialism, la liberalism şi la orientări populare, de centru-dreapta. În ciuda lozincilor şi a sfinteler statute care le ghidează, partidele mari din România au demonstrat, fără excepţie, că puterea preşedintelui şi a oamenilor săi este deplină.
Preşedintele partidului şi grupul prin care exercită conducerea au decis şi vor decide: Persoanele primite, respectiv excluse din partid; candidaturile pentru funcţii executive; candidaturile pentru alegerile locale şi parlamentare; politica, orientarea şi strategiile partidului, dincolo de orice prevederi stipulate în statut. Aşişderea, preşedintele Statului va decide: toţi prim-miniştrii şi o bună parte din şefii ministerelor aflate în subordinea acestora, uneori chiar şi şefii Camerelor Parlamentului; şefii serviciilor secrete, ai companiilor şi agenţiilor de importanţă naţională; politica externă şi principalele direcţii ale politicii interne, mult dincolo de ceea ce sunt îndreptăţiţi să decidă, prin Constituţie. Acestea sunt realităţile ce se ascund în spatele idealistului sistem semi-prezidenţial românesc. Deşi se prezintă în faţa poporului ca nişte exemple de perfectă democraţie, partidele politice româneşti sunt, în fapt, nişte dictaturi imperfecte. Iar România este un stat în care viaţa bate filmul, iar realităţile politice bat Constituţia, la scor de forfait… .
